Sursele de finanțare a SA Plovdiv

INTRODUCERE

Orice întreprindere este obligată să se adapteze mediului în care funcţionează, menţinându-şi în acelaşi timp coeziunea internă şi reducând la minimum incertitudinea care caracterizează transformările mediului intern si extern. Pentru ca o întreprindere să funcţioneze ea are nevoie să fie finanţată. Finanţarea reprezintă procesul de asigurare a unor fonduri băneşti necesare desfăşurării unor activităţi ale unei întreprinderi, ea este abordată ca alocare de resurse băneşti, cu titlu rambursabil sau nerambursabil în condiţii determinate, unor persoane fizice sau juridice în scopul acoperirii unor nevoi economice sau sociale. În sens mai restrîns sau mai larg, finanţarea reprezintă un transfer de fonduri băneşti de la bugetul de stat sau alte surse cu titlu nerambursabil pentru subvenţii ş.a.

Alegerea surselor de finanţare a activităţii ocupă locul central în activitatea întreprinderii, deorece capitalul atît cel propriu cît şi cel împrumutat comportă costuri, care se reflectă, în mod direct, asupra rezultatului financiar al întreprinderii, diminuîndu-l. Raportul dintre capitalul propriu şi cel împrumutat determină, mare măsură, nivelul rentabilităţii obţinute de întreprindere, fiindcă aceste surse au costuri diferite, fiind diferită şi ordinea în care se face remunerarea capitalurilor utilizate (creditorii au prioritate faţă de acţionari).

Diferite întreprinderi, în funcţie de forma de proprietate, folosesc căi diferite în utilizarea unora sau altora din sursele de capital posibile. Experienţa, observarea şi analiza sistematică a pieţelor financiare şi de credit au un rol deosebit de important în stabilirea diferitelor surse de capital, deoarece costul atragerii fiecărei componente şi riscul pe care-l implică utilizarea ei diferă foarte mult de la o sursă la alta.

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei întreprinderi o importanţă majoră o are stabilirea modului de finanţare. Examinarea structurii pasivului bilanţului demonstrează că majoritatea întreprinderilor apelează la forme de finanţare variate: finanţare prin fonduri proprii (autofinanţare), emisiune de acţiuni (ordinare, preferenţiale), finanţare prin împrumuturi (credite bancare, creditele de la organisme financiare, împrumuturi obligatare).

Finanţarea poate fi realizată apelând la surse proprii sau la surse externe. Sursele interne de finanţare pot fi: contribuţiile proprietarilor sau ale membrilor organizaţiei; resursele excedentare generate de activitatea întreprinderii. Sursele externe de finanţare pot fi: creditele şi finanţarea nerambursabilă. În practica financiară gama surselor interne de formare a capitalurilor întreprinderilor este mult mai redusă comparativ cu cea a surselor externe de finanţare.

Avantajele surselor interne de finanţare sunt următoarele:

1. menţinerea independenţei şi autonomiei financiare, deoarece nu se creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);

2. păstrarea capacităţii întreprinderii de a contracta credite.

Dezavantajele surselor interne de finanţare sunt:

1. proprietarii dispun de fonduri mai reduse pentru a investi în alte activităţi mai profitabile decât activitatea care a generat excedentul financiar.

Avantajele surselor externe de finanţare sunt următoarele:

1. timp scurt de acces la resursele financiare necesare;

2. este accesibil în orice moment;

3. poate fi obţinut un volum variabil de resurse financiare, în funcţie de necesităţi;

4. posibilitatea de negociere a condiţiilor de rambursare.

Dezavantajele surselor externe de finanţare sunt:

1. apariţia unor obligaţii suplimentare (dobânda, garanţii);

2. existenta unor formalităţi obligatorii de îndeplinit (documentaţii, rapoarte periodice etc.).

Rare sunt întreprinderile care se finanţează 100% prin capitaluri proprii; de asemenea, nici o întreprindere nu poate recurge la o îndatorare de 100%. Se pune problema de a şti dacă utilizarea unui mijloc de finanţare are un impact asupra costului capitalului respectiv, de a aprecia efectul de îndatorare asupra costului capitalului unei întreprinderi.

Sursele permanente de finanţare trebuie să fie combinate într-un mod care să asigure maximizarea valorii întreprinderii. Orice alegere a unei surse de finanţare trebuie să fie analizată în raport cu alte finanţări, asupra cărora poate avea consecinţe semnificative. Dacă un investitor financiar nu-şi asumă riscul dat, sunt alţi investitori care îl vor asuma. Apare astfel problema pusă de alegerea între nivelul de îndatorare şi finanţarea din capitaluri proprii. Această problemă este de departe cea mai importantă, chiar dacă subsită, o dată structura definită, problema alegerii duratei datoriei (pe termen scurt, mediu sau lung).

Activitatea financiară se prezintă ca o practică organizaţională ,ca un ansamblu de activităţi ce se desfasoară prin intermediul serviciilor sau direcţiilor financiare şi care se exprimă în valori.

Indiferent cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la nivelul întreprinderii,esenţial este faptul că această activitate presupune existenţa permanentă a unor fluxuri financiare ,pozitive şi negative,organizate şi programate a avea loc în condiţii care să servească interesele întreprinderii.În mod deosebit finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului activităţii,în condiţii de rentabilitate .Aceasta înseamnă dimensionarea riguroasă a nevoilor de fonduri pentru exerciţii financiare date şi procurarea la timp şi în cuantumul necesar al resurselor acoperitoare,în condiţiile cele mai avantajoase posibil pentru întreprindere.

Dacă dimensionarea nevoilor de finanţat reprezintă o operaţiune cu pronunţat caracter tehnic,în sensul că atît activele imobilizate cît şi cele circulante ţin în ultimă instanţa, de cifra de afaceri previzionata, formarea sau procurarea resurselor financiare acoperitoare implica decizia de finantare si care nu se pote lua decit corelînd costurile capitalului cu rentabilitatea proiectelor avute în vedere.

La un moment dat în cadrul economiei naţionale coexistă trei tipuri de situaţii.

Anumiţi operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituţii asigură un echilibru riguros între resursele şi cheltuielile lor imediate şi viitoare. Ei îşi acoperă nevoile de finanţare prin resurse din auto-finanţare şi sunt deci total independenţi de finanţarea externă.

Unii agenţi economici prevăd resurse care depăşesc cheltuielile prevăzute. Ei vor dispune deci. de un excedent de resurse care ar putea rămâne nefolosit, dacă nu găsesc un mijloc de a-1 pune la dispoziţia altor agenţi care să-1 utilizeze. Este vorba deci, de agenţi care dispun de capacitate de finanţare, de resurse care ar putea fi avansate altor agenţi economici.

Alţi agenţi au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute cheltuieli, a căror mărime o depăşeşte pe cea a veniturilor şi a disponibilităţilor lor previzibile. E vorba în special de întreprinderi care au proiecte de investiţii sau de extindere a producţiei lor. Toţi aceşti agenţi se află deci în situaţia de deficit previzibil şi vor trebui să renunţe la unele din proiectele lor, dacă nu îşi procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor. Dacă reuşesc acest lucru vom spune că au reuşit să-şi finanţeze deficitul sau să-şi acopere nevoile de finanţare.

În momentul de faţă, rezultă că întreprinderile au acces teoretic la multiple surse de finanţare. Principala recomandare este ca acestea să se informeze, pentru că lipsa de informare este singura piedică în calea accesului la finanţare.

Viitorul nu este cel în care întreprinderile folosesc fondurile proprii pentru a se dezvolta, ci unul în care mai importante sunt finanţările de diverse tipuri, cu alte cuvinte, varianta mai convenabilă a utilizării fondurilor altora. Sigur, acestea trebuie rambersate într-un mod sau altul, dar o societate nu se poate dezvolta decît pe seama ajutorului înaintat de instituţii financiare abilitate. De fapt, acesta ar trebui să fie rolul lor cel mai important : sprijinirea economiei reale, care, prin activitatea ei, aduce bunăstare tuturor.

CAPITOLUL 1

Conceptul de resurse financiare a întreprinderii

§1.1 Noţiune de resurse financiare şi structură financiară.

Diversitatea şi clasificarea surselor de finanţare

Ciclurile de exploatare şi de investiţii implică un decalaj de fluxuri de trezorerie. Trebuie plătiţi lucrători şi furnizori înainte ca să ne plătească clienţii şi de asemenea trebuie realizate investiţiile înainte ca ele să genereze încasări. În mod natural, un deficit de trezorerie trebuie să fie acoperit. Acesta este rolul resurselor financiare.[30, pag.318] Resursele financiare au ca simplu obiectiv de a acoperi dificitele care rezultă din aceste decalaje, aducînd resurse suficiente întreprinderii pentru a echilibra trezoreria.

Resurse financiare – constituie mijloacele de care dispune întreprinderea şi care sunt destinate pentru executarea cheltuielilor curente şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită, pentru îndeplinirea angajamentelor financiare şi stimularea economică a lucrătorilor.[32, pag.141]