Sursele inovării

Capitolul 1 . Inovarea –Delimitări conceptuale

1.1 Definiția inovării

Inovaţia este finalitatea posibilă a unei invenţii, punerea în aplicare a acesteia, un process complex prin care noile idei tehnologice văd lumina, graţie unei “comercializări” adecvate. Inovaţia constă, indiferent de domeniul vizat, în adoptarea de către o firmă a unei ⁄ unor schimbări în scopul creşterii eficienţei globale, pentru a putea răspunde noilor exigenţe ale pieţei sau pentru a “ataca” noi pieţe.Instrumentul specific al antreprenorilor este inovaţia, ea este mijlocul prin care antreprenorii exploatează schimbarea,ca pe o ocazie pentru diferite afaceri sau servicii. În ceea ce priveşte inovarea, primul care a dat o definiţie a fost J. Schumpeter, în anul 1924, în lucrarea “Capitalism, Socialism and Democracy”. El a atribuit inovarea domeniului tehnico-economic, considerând că aceasta se referă la “a produce altceva sau a produce altfel”. Această definiţie are meritul generalităţii, evidenţiind caracterul dinamic al inovării. Inovarea astfel înţeleasă apare ca o continuă schimbare atât în ceea ce priveşte rezultatul producţiei, cât şi modul de a produce, fără însă a arăta cum trebuie să se facă această schimbare.Ulterior, în perioada anilor 1960 - 1970 percepţia generală asupra termenului de inovare s-a extins.

Originalitatea acestei definiţii constă în noutatea conceptului referitor la faptul că doar prima întreprindere care adoptă schimbarea are un comportament inovator, cei ce o adoptă ulterior nu sunt inovatori, ci doar imitatori.

Pe măsura amplificării concurenţei şi a percepţiei inovării ca o importantă sursă de creare şi susţinere a avantajelor competitive, s-a observant oportunitatea extinderii domeniului competenţelor de la produsele realizate la modul de obţinere a acestora, implicând astfel în lupta concurenţială toate activităţile implicate în obţinerea produsului într-o întreprindere, ceea ce a generat amplificarea considerabilă a sensurilor atribuite termenului “inovare”. Această evoluţie evidenţiază extinderea ariei de cuprindere a sensurilor atribuite inovării de-a lungul ultimilor 40 de ani. Dată fiind extinderea ariei de cuprindere şi multitudinea sensurilor atribuite inovării, apreciem că punctul de pornire al demersului definirii acestei noţiuni îl constituie diferenţierea clară dintre invenţie şi inovare.

Invenţia reprezintă o creaţie intelectuală concretizată într-o idee referitoare la un produs, proces, activitate sau sistem, ce reprezintă un element de noutate şi progress în raport cu stadiul actual al ştiinţei şi tehnicii şi care nu a fost brevetată până în acel moment. Invenţia constituie, deci, o creaţie care contribuie cu un element de noutate la extinderea ansamblului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice acumulate până în acel moment.

Spre deosebire de aceasta, inovarea constă în aplicarea unei invenţii în activitatea cotidiană de orice natură dintr-o întreprindere şi vizează procesul de implementare a unei noi idei referitoare la un produs, proces, activitate sau sistem. Prin intermediul acţiunilor de inovare are loc valorificarea invenţiilor în vederea realizării de produse şi tehnologii noi şi a modernizării celor existente, concretizate sub forma inovaţiilor.

Într-un sens foarte restrâns, inovarea se referă la aplicarea pentru prima dată a unei invenţii în cadrul unui proces de lucrativ pentru obţinerea unui nou produs sau serviciu nou.

În sens restrâns, cu aplicare la activitatea de producţie, inovarea reprezintă “introducerea de noi bunuri sau servicii sau a noi metode de producţie” .

Într-o abordare mai cuprinzătoare, noţiunea de “inovare” se referă atât la noile produse cât şi la noile tehnologii şi metode de fabricaţie, utilizându-se atât pentru progresele tehnologice aduse proceselor de producţie, cât şi pentru crearea unor atribute noi sau a unor combinaţii de calităţi la produsele comercializate . În acest ultim context, inovarea reprezintă o sursă de diferenţiere a produselor şi este folosită de producători pentru a-şi crea cererea şi pentru a extinde cota de piaţă deţinută.

În sensul cel mai larg de abordare, inovarea este prezentă în toate sferele de activitate ale unei întreprinderi. Astfel, C. Tien consideră că “inovarea se poate manifesta sub forma noilor produse sau servicii, a noilor metode de producţie, ambalare, marketing şi distribuţie, a noilor pieţe, a noilor surse de aprovizionare, precum şi a noilor sisteme sau metode de organizare” .

O definiţie clasică, general acceptată, apreciază că inovarea include toate măsurile ştiinţifice, tehnice, organizatorice, comerciale şi financiare necesare pentru a asigura succesul realizării dezvoltării şi comercializării materialelor şi a produselor noi sau îmbunătăţite, a procedeelor noi sau perfecţionate, sau pentru introducerea şi aplicarea unui nou serviciu.

Datorită coexistenţei diferitelor perspective de abordare a inovării, în present nu există un consens de opinii în ceea ce priveşte definirea noţiunii de inovare, dar se pot contura anumite tendinţe şi perspective de abordare în delimitarea conceptuală a acesteia.

Astfel, deşi termenul “innovation” în limba engleză defineşte, concomitent, atât procesul de inovare, cât şi rezultatul acestui proces, considerăm că se impune o delimitare între, pe de o parte semnificaţia inovării ca proces şi, pe de altă parte, rezultatul procesului de inovare,materializat sub forma inovaţiei.

Ca proces, inovarea reprezintă un ansamblu de activităţi cuprinzând dezvoltarea tehnologică, pregătirea fabricaţiei şi producţia propriu-zisă, ca etape principale într-un sistem de interacţiuni, cu schimburi între diversele funcţiuni ale întreprinderii şi între diverşi participanţi, ale căror experienţe, cunoştinţe şi abilităţi sunt îmbogăţite şi au ca rezultat o inovaţie.

Ca rezultat, inovarea este cunoscută sub denumirea de inovaţie şi poate lua

una din următoarele forme:

• un produs nou sau îmbunătăţit, lansat pe piaţă;

• un nou tip de serviciu oferit clienţilor;

• un procedeu tehnologic nou sau îmbunătăţit, utilizat în industrie sau alte activităţi economice;

• pătrunderea pe noi pieţe de desfacere;

• crearea şi utilizarea unor noi categorii de materii prime;

• noi modalităţi de organizare.

În practică, sensurile atribuite inovării se referă la :

 procesul de aplicare în practică a unei invenţii, atunci când se referă la crearea unei noutăţi absolute;

 îmbunătăţire, când vizează o perfecţionare a unui produs/ tehnologii existent;

 difuzarea inovaţiei, fie ca urmare a creării unei noutăţi absolute prin eforturi proprii, fie prin adoptarea unei inovaţii care a fost dezvoltată pentru prima dată în altă parte.

Inovarea prin invenţie (prima categorie) are un rol important în avansul cunoaşterii şi al evoluţiei societăţii. De regulă, aceasta apare în realitate mult mai rar decât celelalte două categorii. Mai răspândită este cea de-a doua categorie de inovare.