Tabloul macroeconomic al României - evoluție, evaluare și perspectivele economiei începând cu anul 1990

1. Tranzitia de la economia de comanda la economia de piata

1.1. Economia de comanda- control

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârşitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidenţiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcţionare a vieţii economice şi sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic românesc. Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului naţional unic al întregii activităţi economice şi sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naţionale, realizată pe cinci ani şi anual, era mijlocul principal de dirijare şi corelare ex-ante a activităţii agenţilor economici din toate ramurile producţiei naţionale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială şi tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici şi, în general, macroeconomia, se desfăşurau potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanţă cu indicatorii economico-financiari din planul naţional unic. Prin exercitarea capacităţii de decizie, în problemele fundamentale ale activităţii economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenţilor economici era limitată la elemente de mică importanţă pentru strategia şi tactica întreprinderii. Piaţa era considerată o componentă paşnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare.

Preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele erau dirijate de la centru, prin planul naţional unic, fără să reflecte prin nivelul şi evoluţia lor, raportul real dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă, dar nici condiţiile de pe piaţa internaţională. Concurenţa nu mai avea rolul de a regla piaţa, de aceea eficienţa şi rentabilitatea activităţii agenţilor economici nu reflectau realităţile interne şi internaţionale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul naţional, iar agenţii economici nu mai dispuneau de autonomia şi libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

Procesele de modernizare şi retehnologizare a capacităţilor de producţie erau dirijate centralizat prin planuri şi programe speciale, adoptate pe ramuri şi subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei naţionale. Relaţiile economice extene ale României erau organizate şi se desfăşurau pe planul naţional unic, iar acţiunea agenţilor economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii centralizate a economiei naţionale. Echilibrarea balanţei comerciale se realiza prin creşterea forţată a exporturilor şi reducerea drastică a importurilor, având consecinţe grave asupra satisfacerii cererilor de pe piaţa internă şi dezvoltării economiei pe termen mijlociu şi lung. Eficientizarea comerţului exterior era concepută şi urmărită la nivel macroeconomic, iar agenţilor economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri şi să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalităţi mai eficiente de conducere a afacerilor internaţionale.

Veniturile salariaţilor nu reprezentau eficienţa reală a activităţii depuse de fiecare lucrător, ci de o eficienţă globală. Producătorii direcţi ai bunurilor economice erau tot mai mult îndepărtaţi de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au început să manifeste un comportament individual şi colectiv bazat pe nepăsare şi lipsă de răspundere, cu consecinţe directe asupra motivaţiei muncii. Au existat şi o serie de încercări eşuate de perfecţionare a mecanismului economic, cu scopul de a creşte nivelul rentabilităţii şi competitivităţii.

1.2. Trecerea la economia de piata

Din 1990, poporul român a optat pentru economia cu piaţă concurenţială şi mecanismul ei funcţional, înţelegând că monopolul proprietăţii “socialiste” de stat, mecanismele economiei de comandă nu mai puteau asigura orientarea energiilor naţiunii spre satisfacerea acceptabilă a nevoilor limitate şi în continuă diversificare.

Calea de urmat pentru a lichida structurile vechi şi a crea cadrul instituţional necesar opririi căderii economiei naţionale aflate într-o profundă criză şi deschiderii ei spre o evoluţie normală pe traiectoria progresului nu poate fi găsită spontan. Economia de piaţă contemporană este deosebit de complexă şi variată, bazată pe interesele agenţilor economici foarte diferite, divergente. De aceea, fundamentarea ştiinţifică a unei strategii de înfăptuire a economiei de piaţă concurenţială în România s-a dovedit obligatorie, problemă ce presupune analize şi dezbateri ample şi finalizate în Schiţa programului de tranziţie elaborat cu participarea unui cerc larg de specialişti şi însuşit practic de toate forţele politice parlamentare din 1990.

Deşi există numeroase puncte de vedere referitoare la economia cu piaţă concurenţială ce urmează a fi promovată în ţară, totuşi se poate vorbi de un consens minim în sensul opţiunii lor pentru economia de piaţă modernă, eficientă, de nuanţă europeană, de tip social.

În prezent, în România, tranziţia la economia cu piaţă concurenţială se identifică cu înfăptuirea Reformei economice. Prin intermediul Reformei, economia României, puternic centralizată, distorsionată sub raport tehnico-ştiinţific şi dezechilibrată structural, evoluează spre liberalizare, în care acţiunile agenţilor economici trebuie reglate prin intermediul pieţei cu respectarea cadrului legislativ, creat de statul democratic, modern.

Funcţia iniţială a Reformei este depaşirea crizei economice moştenite de la mecanismul de comandă şi a celei ciclice pe care o parcurge în prezent economia noastră. Finalitatea Reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă modernă şi a mecanismului său eficient, funcţional liber. Cele două obiective trebuie să se înfăptuiască în secvenţe de timp diferite, gradual dar nu lent, cu blocaje, ci, prin măsuri eşalonate însă derulate cu simultaneitate. Aceasta decurge din natura şi interdependenţa fenomenelor şi proceselor economice implicate şi realizate prin asemenea măsuri.

În cadrul acestor măsuri, având amploare, profunzime şi implicaţii deosebite, pot fi identificate câteva mari procese, cum ar fi: macrostabilizarea, reformele structurale si institutionale, liberalizarea economica.

1.2.1 Macrostabilizarea

Macrostabilizarea vizează eliminarea sau măcar atenuarea unora dintre dezechilibrele moştenite sau apărute în procesul tranziţiei: controlul inflaţiei, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe, adaptarea consumului la resursele existente şi la starea eficienţei economice.

1.2.2 Reformele structurale si institutionale

Efectuarea reformelor structurale şi instituţionale prin care sa se permită realocarea resurselor în raport cu nevoile şi posibilitaţile economice, dar ţinând seama de tendinţele pe care Marea tranziţie le impune pe plan mondial, cât şi pe domeniile cu avantaje relative (comparative) ale economiei româneşti. Realocarea trebuia înfăptuită prin pârghii economice compatibile cu logica politicii fiscale, cu cea a cheltuielilor publice, pârghii de credit, de comerţ exterior şi de dezvoltare teritorială. Raţiunea ultimă a acestor reforme o constituie sporirea eficienţei utilizării factorilor de producţie şi, în primul rând, a productivităţii ca suport pentru creşterea economică pe termen lung. Prin reformele structurale urmează a fi creaţi, subiecţii economici participanţi la tranzacţiile concurenţiale, să fie creat un nou cadru instituţional juridic, care reglementează drepturile, obligaţiile şi raporturile dintre unităţile economice, şi să se asigure consolidarea sistemului de pieţe şi a mecanismelor funcţionale specifice.

Nucleul reformelor structurale îl reprezintă privatizarea, eliminarea cvasimonopolului proprietăţii publice, a altor tipuri de monopoluri şi crearea pluralismului sistemului de proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată sub diferitele ei forme. Reformele structurale au în vedere toate componentele mecanismului economic şi nivelurile economiei, a căror funcţionare este aşezată pe un cadru instituţional-juridic adecvat statului de drept şi compatibil cu cel practicat de spaţiul Uniunii Europene, ca premisă pentru o integrare mai facilă în acesta.