Tendințe în Starea de Competitivitate a Economiei României

Introducere

Competitivitatea unei naţiuni reprezintă capacitatea unei naţiuni de a crea şi menţine, prin politici adecvate, un mediu care să susţină producţia cu valoare adăugată mare la nivelul întreprinderilor sale, în vederea obţinerii sau păstrării unei poziţii dominante pe pieţele internaţionale. Naţiunea este cea care poate susţine sau nu un mediu prielnic pentru activitatea firmelor, iar firmele sunt cele care creează valoare şi oferă naţiunii puterea de a face faţă competiţiei interne şi internaţionale. Totodată în Uniunea Europeană competitivitatea reprezintă capacitatea unei economii de a susţine rate ridicate de creştere a productivităţii. Începând cu Strategia de la Lisabona, stabilită pentru a face din Europa cea mai competitivă şi dinamică economie a lumii, competitivitatea a devenit una dintre priorităţile politice ale Uniunii Europene.

I.Notiunea de competitivitate

Competitivitatea continuă să fie o noţiune ambiguă în literatura de specialitate, pe de o parte din cauza numeroaselor modalităţi de definire şi măsurare a ei, iar pe de altă parte din cauza unei insuficiente fundamentări teoretice, fiind preluată din mediul de afaceri şi manifestând un pregnant caracter aplicativ. De-a lungul timpului, caracterul practice al competitivităţii s-a conturat prin încercarea de măsurare şi evaluare a ei şi mai puţin de definire, fapt ce a permis existenţa unei multitudini de viziuni asupra competitivităţii şi chiar o confundare cu alte concepte economice (ex. creştere economică, situaţie economică, performanţa comerţului exterior, eficienţă, avantaj competitiv etc.).

Literatura de profil surprinde trei niveluri de abordare a competitivităţii:

- nivelul macro, descriind competitivitatea naţională;

- nivelul micro, incluzând aici şi o viziune dinamică a procesului competiţional;

- abordarea comercială, preponderentă în analize, datorită disponibilităţii statisticii comerciale internaţionale.

La nivel macro, competitivitatea economică e analizată la nivel de ţară şi descrie „capacitatea economică a unei naţiuni de a produce o îmbunătăţire rapidă şi susţinută a condiţiilor de viaţă” (Global Competitiveness Report, 1996), viziune a Forumului Economic Mondial (World Economic Forum) împărtăşită şi de Comisia Europeană (2000-2004), care o descrie ca pe „capacitatea unei economii de a asigura populaţiei un înalt nivel de trai şi un grad de ocupare, pe baze sustenabile”1. Astfel, în acest articol, ne vom referi doar la abordarea macro asupra competitivităţii, încercând să identificăm o serie de caracteristici ale competitivităţii pentru a facilita definirea conceptului într-o manieră personală.` Competitivitatea unei naţiuni reprezintă capacitatea unei naţiuni de a crea şi menţine, prin politici adecvate, un mediu care să susţină producţia cu valoare adăugată mare la nivelul întreprinderilor sale, în vederea obţinerii sau păstrării unei poziţii dominante pe pieţele internaţionale. Naţiunea este cea care poate susţine sau nu un mediu prielnic pentru activitatea firmelor, iar firmele sunt cele care creează valoare şi oferă naţiunii puterea de a face faţă competiţiei interne şi internaţionale. Potrivit lui Paul Krugman, oamenii de afaceri şi politicienii vorbesc tot timpul despre competitivitate, dar „adevăraţii economişti nu vorbesc niciodată despre competitivitate”. Aceeaşi viziune e împărtăşită de Fagerberg (1996), care afirmă că competitivitatea „nu este un concept inventat de teoreticieni, ci de practicienii implicaţi în crearea de politici”. Obiecţia lui Krugman nu a fost formulată în raport cu utilizarea termenului de către companii care luptă cu competitorii lor, ci de către naţiuni care, după opinia sa, nu se confruntă cu un joc de sumă nulă: pe piaţa internaţională, când două ţări concurează din punct de vedere comercial, ambele câştigă”. Totuşi, aşa cum firmele depun un efort considerabil pentru a rămâne competitive (reducându-şi sau mărindu-şi dimensiunile prin fuziuni şi achiziţii sau efectuând investiţii considerabile pentru a pătrunde pe o nouă piaţă etc.), şi ţările, prin guvernele lor, depun efort, prin politicile publice, cu scopul de a creşte performanţa lor economică şi de a se afirma din punct de vedere comercial pe plan internaţional. Capacitatea sau incapacitatea unei ţări de a-şi folosi calităţile în plan politic, economic şi social o poate face mai mult sau mai puţin performantă în raport cu alte state şi, prin urmare, mai mult sau mai puţin competitivă. Astfel, putem afirma că „competitivitatea este un atribut al competiţiei” interne şi internaţionale, care oferă pieţei, printr-o mai mare eficienţă şi eficacitate a firmelor, avantajul unor reduceri de preţuri, o calitate mai bună şi o paletă mai largă a alegerilor pentru consumatori, dar şi avantajul satisfacţiei cetăţenilor prin politici publice mai eficiente comparativ cu alte ţări. Referindu-ne la o naţiune, putem spune că, din punct de vedere al localizării activităţii economice, se manifestă două tipuri de competitivităţi: una internă şi una externă. Competitivitatea internă, locală, descrie nu numai capacitatea firmelor naţionale de a excela în termeni de producţie, productivitate, cost unitar al muncii etc., ci şi de a face faţă competiţiei externe a unor firme din terţe state – manifestată pe piaţa naţională, iar cea externă reprezintă, în principal, performanţa comerţului exterior (adică abordarea comercială clasică). Cele două competitivităţi – internă şi externă - pot fi complementare, strategiile de politici naţionale trebuind să se axeze pe ambele planuri. În genere, abordările teoretice la nivel macroeconomic, microeconomic şi commercial ignoră existenţa competitivităţii interne, iar analiza sectorului non-tradables este omisă sau marginalizată în favoarea productivităţii industriei şi a competitivităţii exporturilor.