Tendințe și Perspective privind Evoluția Celor Trei Sectoare de Activitate în Economia României

1. INTRODUCERE

Procesul de dezvoltare economică a unei naţiuni a condus la apariţia unui ansamblu de ramuri şi activităţi care formează complexul economic naţional ce oferă ţării pe care o reprezintă o anumită independenţă în funcţie de propriile interese.

Economia naţională a apărut ca urmare a unui proces istoric îndelungat şi este privită ca o multitudine de activităţi productive şi neproductive ce se desfăşoară în cadrul graniţelor ţării respective. Cele trei elemente definitorii ale economiei naţionale sunt: teritoriul naţional, populaţia şi resursele.

Economia naţională poate fi clasificată atât în plan orizontal, pe sfere, sectoare, ramuri şi subramuri, cât şi vertical, distingându-se astfel trei nivele: microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic.

Preocupările pentru definirea conceptului de sector primar, secundar şi terţiar sunt extreme de numeroase şi datează încă din anii ’20 ai secolului XX, când Allan Fischer, folosind ca şi criteriu de clasificare gradul de urgenţă al necesităţilor pe care le satisfac aceste sectoare( foarte urgent, mai puţin urgente şi fără urgenţă deosebită) a delimitat cele trei sectoare ale economiei şi anume:

- Sectorul primar, care grupează activităţile agricole şi extractive;

- Sectorul secundar, alcătuit din industriile prelucrătoare;

- Sectorul terţiar, privit ca totalitatea activităţilor consecrate producţiei nemateriale.

În ultima perioadă de timp, ca expresie a creşterii fără precedent a rolului ştiinţei şi tehnicii, a transformărilor într-un factor sigur şi de neînlocuit de progres şi de prosperitate, se conturează un nou sector al economiei naţionale, sectorul cuaternar ( al materiei cenuşii ), al cercetării ştiinţificie şi dezvoltării tehnologiei, cunoaşterii ştiinţifice. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că pe măsură ce ştiinţa şi tehnica se dezvoltă tot mai puternic, impactul generalizat al tehnologiilor avansate poate să ducă la distrugerea rapidă a delimitării tradiţionale a muncii în sectorul primar, secundar, terţiar, cuaternar, în munca fizică şi intelectuală, în munca productivă şi neproductivă. Acest aspect prezintă importanţă deosebită pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiei de dezvoltare a microeconomiei, pentru măsurarea şi interpretarea eficienţei acesteia.

2. SECTORUL PRIMAR

2.1. AGRICULTURA

Condiţiile geografice favorabile, relieful, clima, solurile fertile, la care se adaugă forţa de muncă calificată, ataşamentul populaţiei din mediul rural pentru pământ şi animale, un sistem instituţional administrativ adecvat, pot face din agricultura României un domeniu de activitate atractiv si profitabil.

Pe plan naţional, agricultura reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale economiei româneşti.

Contribuţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii în formarea Produsului Intern Brut se situeaza in jurul valorii de 6% din PIB, iar in statele membre ale UE se situează la aproximativ 1,7%.

Anul 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, a marcat o epocă nouă în economia agricolă şi de dezvoltare rurală a ţării noastre. În acest context, România trebuie să îşi adapteze rapid economia agricolă şi de dezvoltare rurală pentru a se putea integra în piaţa internă a Uniunii Europene şi a adopta în totalitate Politica Agricolă Comună (PAC).

Aderarea la UE este, probabil, cel mai puternic factor de presiune pentru reforma rapidă a agriculturii şi economiei rurale româneşti, dată fiind necesitatea integrării cu succes în economia rurală europeană.

Modelul european de agricultură se bazează pe un sector competitiv, orientat spre piaţă, îndeplinind, totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, oferirea unor aşezari rezidenţiale mai convenabile pentru populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura. Politica Agricolă Comună îşi deplasează accentul de la subvenţiile directe acordate agriculturii spre dezvoltarea integrată a economiei rurale şi spre protejarea mediului înconjurător.

Economia rurală românească, dominată de agricultură în mare parte, este încă slab integrată în economia de piaţă. În contextul actual al economiei de piaţă, de modul înţelegerii şi aplicării tehnicilor de marketing depinde bunăstarea cetăţenilor din zona rurală şi urbană, precum şi bunăstarea producătorilor agricoli.

Raportul dintre suprafaţa arabilă a ţării la numărul de locuitori denotă faptul că fiecărui locuitor îi revin circa 0,42 ha teren arabil, valoare superioară multor ţări europene şi aproape dublă faţă de media europeană, care este de doar de 0,236 ha/locuitor.