Teoria Cantitativă a Banilor

Teoria cantitativă a banilor este teoria conform căreia cantitatea de bani disponibilă determină nivelul preţurilor şi, totodată, ritmul de creştere a cantităţii de bani determină rata inflaţiei.

Teoria cantitativă explică raportul dintre cantitatea de monedă şi valoarea sa, în sensul că, cu cât se pune în circulaţie o cantitate mai mare de monedă, cu atât se reduce valoarea semnelor monetare şi cu cât se reduce cantitatea de monedă aflată în circulaţie, cu atât creşte valoarea ei. Cu alte cuvinte, valoarea monedei depinde de cantitatea sa.

În acest referat am încercat să mă refer: la ideea de bază a teoriei cantitative a banilor (care se reduce la afirmaţia că nivelul preţurilor mărfurilor este în funcţie de cantitatea de bani aflată în circulaţie, cu alte cuvinte, el creşte sau scade, după cum creşte sau scade cantitatea de monedă, iar promoterii acestei teorii au susţinut că orice creştere a stocului monetar trebuie să fie proporţională cu creşterea producţiei de mărfuri), la idei prealabile de nuanţă cantitativistă ( au apărut încă din antichitate, iar faptele petrecute atunci constituie punctul de plecare pentru aprinderea primei scântei a ideii de bază a teoriei cantitative); la teoria cantitativă în şcoala clasică ( care se modernizează datorită aportului unor mari economişti şi filozofi, cum ar fi: Montesquieu, David Hume, Cantillon etc.), la anumite teorii ( teoria cantitativă în şcoala clasică, teoria încasărilor, teoria cererii excedentare, teoria parităţii de cumpărare), la bani, preţuri şi inflaţie ( în care teoria cantitativă a banilor afirmă că banca centrală, care controlează oferta de bani, are un ultim control asupra ratei inflaţiei) şi nu în ultimul rând am încercat să mă refer şi la România şi teoria cantitativă a banilor ( în care s-a încercat analizarea expansiunii monetare din România adoptându-se metoda lui Milton Friedman de analiză a relaţei cantitative dintre masa monetarã, P.I.B. si inflatie).

Teoria cantitativă a banilor străbate, ca un fir roşu, întreaga istorie a gândirii monetare.

Teoria cantitativă a banilor este teoria conform căreia cantitatea de bani disponibilă determină nivelul preţurilor şi, totodată, ritmul de creştere a cantităţii de bani determină rata inflaţiei.

Această teorie străbate, ca un fir roşu, întreaga istorie a gândirii monetare.

1. Ideea de bază a teoriei

Teoria cantitativă a banilor consideră moneda o piatră unghiulară a vieţii economice. La baza sa stă o idee extrem de simplă, aproape un truism, o idee evident, banală şi naivă chiar.

Cantitativiştii consideră cantitatea de monedă drept cauză a mişcărilor economice. În concepţia lor, ea este elemental fundamental, sufletul, nervul motor al economiei.

Esenţa teoriei cantitative a banilor se reduce la afirmaţia că nivelul preţurilor mărfurilor este în funcţie de cantitatea de bani aflată în circulaţie, cu alte cuvinte, el creşte sau scade, după cum creşte sau scade cantitatea de monedă.

Teoria cantitativă explică raportul dintre cantitatea de monedă şi valoarea sa, în sensul că, cu cât se pune în circulaţie o cantitate mai mare de monedă, cu atât se reduce valoarea semnelor monetare şi cu cât se reduce cantitatea de monedă aflată în circulaţie, cu atât creşte valoarea ei. Cu alte cuvinte, valoarea monedei depinde de cantitatea sa. Fluctuaţiile valorii banilor în funcţie de cantitatea lor s-ar produce în mod automat. Fenomenul vizibil este însă schimbarea preţurilor.

Promotorii teoriei cantitative susţin că orice creştere a stocului monetar trebuie să fie proporţională cu creşterea producţiei de mărfuri. Dacă această regulă nu este respectată, se ajunge la inflaţie.

Iată o idee care a tulburat minţile economiştilor timp de secole, o idee atât de simplă în esenţă, dar care a născut atâtea confruntări şi dispute. Pentru înţelegerea sa deplină, mai trebuie făcută o precizare pătrunsă de logică: variaţiile proporţionale ale preţurilor în funcţie de cele ale masei monetare din economie se realizează numai în condiţiile în care toate celelalte variabile ale economiei rămân neschimbate pe parcursul unităţii de timp, în care se face observaţia.

Cantitativiştii au considerat întotdeauna celelalte variabile ca fiind constante, ceea ce e destul de departe de realitate. Se ştie că mărimea masei de bani în circulaţie, modificarea ei, antrenează influenţe şi asupra altor termeni ai ecuaţiei, de pildă asupra vitezei de circulaţie a banilor, asupra raportului dintre depozite şi numerarul aflat în case etc.

Influenţa unor fenomene particulare asupra modificării preţurilor este reţinută de cantitativişti doar ca excepţie de la regula generală, factorul cheie al politicii monetare fiind considerat masa monatară.

2. Idei prealabile de nuanţă cantitativistă

Încă din antichitate putem vorbi de apariţia unui germene de nuanţă cantitativistă. În acest sens, autori greci, cum ar fi Xenophon şi Aristotel, au raţionat de o manieră implicită, fără a fi vorba la ei de o gândire cantitativă propriu-zisă.

De fapt, ceea ce au făcut autorii antici a fost să observe faptele şi să tragă anumite concluzii. În exploatarea primelor mine de metal preţios (în primul rând a argintului), minele din Laurium, s-a observat coincidenţa între creşterea cantităţilor de metal preţios extras şi cea a preţurilor.

Un alt exemplu poate fi dat din istoria monetară a Romei antice. În perioada de prosperitate şi grandoare a Imperiului Roman, înainte de războaiele punice care au antrenat consecinţe financiare negative şi au deschis calea unei lungi şi regulate degradări, la Roma soseau bogăţii imense din teritoriile cucerite (Macedonia, Egipt, Asia Mică etc.), era un flux de metale preţioase a cărui creştere a coincis cu o creştere puternică a preţurilor.

Acestea sunt fapte ce constituie punctul de plecare pentru aprinderea primei scântei a ideii de bază a teoriei cantitative.