Teoria despre Muncă și Salariu în Gândirea Economică

INTRODUCERE

În trecut, munca era prezentată ca o colaborare în sens religios, ca un sacrificiu, având valoare supremă. În zilele noastre, munca este o acțiune care nu este determinată de supraviețuirea speciei, fiind un serviciu prestat în schimbul unei remunerații sau a unei alte forme de răsplată. Rolul muncii în societatea contemporană se apreciază în funcție de afirmarea tot mai puternică a creativității, a efortului intelectual, comparativ cu cel manual, ca și prin prisma promovării formelor atipice de ocupare a forței de muncă și a reducerii timpului de muncă.

Răsplata muncii se realizează prin salariu, principala formă de plată asupra căreia se concentrează angajatul și angajatorul ca parte a negocierii contractului de muncă.

În vechime, una dintre formele timpurii de salariu era sarea. Potrivit lui Jean Fourastié, originea termenului o găsim într-o „alocație în monedă care permitea soldaților din legiunile romane să cumpere un pic de sare pentru a-și conserva rația în zilele în care ea era abundenţă în carne”.

În funcție de structura și tradițiile diferitelor economii, salariul e de obicei stabilit prin mecanismele economiei de piață libere sau influențat de alți factori precum tradiția, structura socială, vechimea în muncă. Unele țări impun prin legislație un salariu minim pe economie ca o încercare (discutabilă) de a preveni exploatarea angajaților cu salarii mici. În unele cazuri, salariul e stabilit prin negocieri colective duse de sindicate în numele angajaților.

În această lucrare, mi-am propus să prezint concepţia despre muncă şi salariu în gândirea economică, şi anume în gândirea lui Platon, Aristotel şi Toma d’Aquino (perioada antică), în gândirea lui Adam Smith, David Ricardo şi John Stuart Mill (clasicism), în gândirea lui Robert Owen, Proudhon şi Karl Marx (socialism) şi în gândirea lui Alfred Marshall (neoclasicism).

CAP. I. TEORIA DESPRE MUNCĂ ŞI SALARIU DIN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU

1.1. TEORIA LUI PLATON

Conceptul de “diviziune a muncii” apare mai întâi la Xenofon, istoric, filosof şi scriitor, discipol al lui Socrate (470–399 î.e.n.), care abordează problemele din această ramură, din punct de vedere al superiorităţii gospodăriei ţărăneşti mici şi mijlocii, al tehnicii necesare unui bun agricultor.

Apoi, Platon (427–347 î.e.n.) afirmă că societatea este o grupare de indivizi care găsesc că este avantajos să trăiască împreună, pentru că aceasta le permite să divizeze între ei sarcinile şi să se specializeze, din ce în ce mai mult, în exercitarea unei îndeletniciri determinate. Astfel au apărut diversele meserii.

La Platon, diviziunea muncii nu rezultă, ca la Adam Smith, din dorinţa naturală a omului pentru câştig (şi care va duce mai departe la schimb şi diversificarea ocupaţiilor), ci ea este impusă din afară, anume de diferite nevoi ale comunităţii şi statului, către care trebuie să conveargă diversitatea naturală a înclinaţiilor indivizilor.

Platon a încercat să clasifice oamenii în „trei rase” diferite: de aur, de argint şi de cupru. Împărţirea oamenilor în „rase” nu era rezultatul unei moşteniri şi, deci, trebuia organizată o selecţie foarte minuţioasă între ei (la vârste foarte fragede) pentru a–i distinge pe cei care merită să aparţină claselor superioare. Ca urmare a acestei selecţii pe de o parte, războinicii (gardienii) şi conducătorii dispun de înlesnirile necesare îndeplinirii funcţiilor lor, pe de altă parte, sufletul lor nu trebuie să se murdărească prin contactul cu afacerile băneşti şi cu negoţul.

Din acest raţionament se impunea principiul absolut conform căruia militarii şi conducătorii nu trebuiau să muncească, pentru că erau întreţinuţi de clasa inferioară şi erau obligaţi să trăiască în comuniune, exact ca soldaţii în campanie, fără avere şi ignorând chiar folosirea banilor.

Despre regimul economic al clasei inferioare, Platon n–a spus mai mult. Implicit el a admis pentru aceasta dreptul de a produce şi de a schimba. Incidental, el a recunoscut că artizanii (meseriaşii, demiurgii) nu trebuie să fie prea bogaţi, ori prea săraci, pentru că: „un olar care se îmbogăţeşte devine un olar nepriceput”. Din contră, se regăseşte la Platon grija de a distruge (la clasele superioare) orice sentiment de proprietate.

Fericirea omului depinde de deţinerea unei cantităţi de bunuri materiale, obţinute prin producţie. Prin natura ei, munca este inumană, incompatibilă cu scopul real al vieţii omului.

Platon a căutat soluţia problemei în divizarea societăţii pe clase, între care existau relaţii de intercondiţionare, iar Aristotel speră să găsească răspunsul în instituţia sclavajului. Deoarece „suveicile nu ţes singure”, este necesar ca oamenii să lucreze, deşi scopul real al omului este activitatea de gândire. Aici pare că există o contradicţie, dar, aprecia Aristotel, lumea este organizată ierarhic şi, prin urmare, nu poate comporta o asemenea contradicţie. De la natură oamenii sunt diferiţi între ei. Unii sunt dotaţi cu mai puţine calităţi intelectuale şi sunt destinaţi a fi sclavi, în timp ce alţii sunt dotaţi pentru a conduce.

Deci, în mod natural, societatea va fi organizată în două clase distincte: oamenii liberi şi sclavii. Natura dictează societăţii prima regulă: încredinţarea muncii productive sclavilor. Cea de a doua indicaţie a naturii este: prescrierea din “cetate” a comerţului şi a activităţilor financiare. Căile naturale de obţinere a bunurilor sunt: agricultura, creşterea animalelor, pescuitul, vânătoarea (chiar hoţia era considerată un fel de vânătoare).