Teoria Generală a Folosirii Mâinii de Lucru a Dobânzii și a Banilor

Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor

John Maynard Keynes (1883 - 1946) a fost economist britanic cunoscut în mod special pentru pledoarea sa in favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste. Principalele sale scrieri sunt: The Economics Consequences of the Peace - Consecinţele economice ale pãcii (1919), A Treatise on Money - Tratat despre bani (1930), dar este cunoscut mai ales pentru cartea sa The General Theory of Employment, Interest and Money - Teoria generalã a folosirii mậinii de lucru, a dobậnzii si banilor (1936), care a revoluţionat ştiinta economicã susţinậnd finanţarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capãt Marii Crize.

„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” este structurată în 24 de capitole, grupate în şase cărţi.

Cartea întâi, intitulată „Introducere” cuprinde trei capitole.

John Maynard Keynes pune accentul pe atributul „generalã” arãtậnd cã postulatele teoriei clasice sunt aplicate unui caz special şi nu cazului general, justificậnd cã aceste caracteristici ale cazului special nu sunt cele ale societãţii economice în care trãim, catalogậnd invãţãtura ei ca fiind inselãtoare dacã aceasta ar fi aplicatã la datele realitãţii.

Teoria clasicã a folosirii mậinii de lucru s-a întemeiat, în opinia lui Keynes, pe baza a douã postulate fundamentale si anume: salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă şi al doilea postulat: utilitatea salariului atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu dezutilitatea marginală a acestui volum. Cu alte cuvinte , salariul real al unei persoane ocupate este cel suficient la limitã pentru a atrage mậnã de lucru in cantitatea efectiv folositã.

Acest postulat este compatibil cu un şomaj care poate fi denumit fricţional. Pe lậngã şomajul fricţional, postulatul este de asemenea compatibil cu şomajul voluntar, datorat refuzului sau imposibilitãţii unei unitãţi de muncã de a accepta o retribuţie corespunzãtoare valorii produsului care poate fi atribuit productivitãţii sale marginale, refuz sau imposibilitate bazate pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale , pe intelegeri in vederea negocierii contractelor colective , pe adapterea lentã la schimbãri sau pe simpla încãpãţậnare proprie finţei umane.

Existã douã obiecţii la postulatul al doilea al teoriei clasice. Prima se referã la comportarea efectiva a mậinii de lucru, iar a doua derivã din dezacordul autorului cu ideea cã nivelul general al salariilor reale este determinat nemijlocit în cadrul negocierilor pentru stabilirea salariilor.

Pe lậngã cele douã categorii de şomaj amintite mai existã încã una şi anume şomajul involuntar în înţelesul strict al cuvậntului, a cãrui posibilitate nu este recunoscutã de teoria clasicã. Definiţia pe care o dã Keynes la aceastã noţiune este urmãtoarea: “Somaj involuntar existã dacã, in cazul unei creşteri uşoare în raport cu salariul nominal a preţurilor la bunurile pe care le consumã muncitorii , atật oferta totalã de mậnã de lucru dispusã sã munceascã la salariul nominal curent, cật şi cererea totalã de mậnã de lucru sunt mai mari decật volumul existent al ocupãrii.” Keynes demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al şomajului voluntar. Ele nu pot explica situaţia generală a şomajului involuntar când muncitorii desi sunt dispusi sa lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în conditiile pietei, nu pot sa-si realizeze acest obiectiv pentru simplu motiv ca asemenea locuri de munca nu exista.

Jean-Baptiste Say afirmă că oferta își creează propria sa cerere, echilibrul între cerere și ofertă se stabilește în mod automat iar crizele și șomajul sunt imposibile. Keynes pare a nu fi de acord și respinge ca gresită „legea Say”, sustinînd că echilibrul economic nu se stabilește în mod automat deoarece nu tot ce se economisește se și investește. John Maynard Keynes se opune însă și legii debușeelor a lui Say care afirmă că banii sunt doar pentru a fi cheltuiți, susținând că deținerea de monedă poate fi păstrată ca motiv de precauție sau de speculație.

Potrivit principiului cererii efective, folosirea unui anumit volum de mână de lucru necesită din partea interprinzatorului două feluri de cheltuieli. Primul ar fi sumele pe care le dă factorilor de producție pentru servicile lor curente (cost factorial), iar al doilea sumele pe care le varsă altor interprinzatori pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei (cost de întrebuințare). În linii mari, teoria lui Keynes poate fi formulată astfel: atunici când, crește folosirea mâinii de lucru, venitul real global se mărește, iar consumul global crește dar nu cu aceiași mărime ca venitul.