Teoria Monetară Keynesiană și Neokeynesiană

Introducere

Analiza monetară ocupă un loc important în toate lucrările lui Keynes, însă gândirea acestuia a evoluat sensibil în cursul timpului.

Într-o primă etapă, în care Keynes a împărtăşit ideile profesorilor săi de la Universitatea din Cambridge, gândirea sa monetară se înscrie în concepţia acestei şcoli; această etapă este reprezentată de principalele sale lucrări consacrate problemelor monetare: „Tract on Monetary Reform" şi „Treatise on Money".

In a doua etapă, reprezentată de „Teoria generală " (1936), gândirea monetară keynesiană se concretizează într-o concepţie originală despre natura monedei, bazată pe noţiunea de „preferinţă pentru lichiditate".

În fine, în ceea de-a treia etapă, ilustrată de un articol publicat în anul 1937 ca răspuns la criticile formulate de B. Ohlin, D. H. Robertson şi F. Hayek, analiza monetară keynesiană este completată prin reconsiderarea importanţei pe care o are funcţia monedei de mijloc de schimb. Această ultimă etapă, mai puţin remarcată în lucrările apărute la noi, constituie punctul de pornire pentru analizele efectuate de autorii neokeynesieni contemporani (P. Davidson, R. Clower, J. Stiglitz etc).

Conceptul de „preferinţă pentru lichiditate" expus de Kyenes desemnează, de fapt, „cererea de monedă", însă este considerat de marele economist mai adecvat decât aceasta din urmă, deoarece permite luarea în considerare a rolului jucat de rata dobânzii. De aceea, schimbarea de termeni nu este întâmplătoare, ci are o semnificaţie precisă: inovaţia terminologică reflectă faptul că, la Keynes, moneda este „activul lichid prin excelenţă", iar cererea de disponibilităţi băneşti se înscrie în cadrul administrării portofoliului de active monetare şi financiare, născându-se din preferinţa agenţilor economici pentru activele cu grad înalt de lichiditate.

Aceast arbitraj între monedă şi titluri, pe care îl fac tot timpul agenţii economici, este elementul care permite explicarea faptului că punctul de pornire al analizei keynesiane este o constatare empirică: există o relaţie inversă între disponibilităţile băneşti dorite de agenţii economici şi rata dobânzii. Contribuţia majoră a acestei analize este elucidarea motivelor psihologice ale „preferinţei pentru lichiditate".

1.Contribuţiile keynesismului

1.1.Combaterea teoriei clasice

Keynes a fost primul economist care a venit cu argumente solide împotriva teoriei monetare clasice. Noua abordare, în mare parte conţinută în “Teoria generală ”,a reprezentat o adevarată evadare din concepţia clasică, bazată pe legea lui Say şi teoria cantitativă, deoarece moneda nu mai este neutră şi are o importanţă majoră în economia reală. În ceea ce priveşte teoria monetară, cea mai importantă problemă ridicată de Keynes este atacul său asupra tradiţionalei separări a economiei monetare şi reale, conform căreia preţurile relative sunt determinate de forţele “reale” ale cererii şi ofertei, iar nivelul absolut al preţurilor este determinat de cantitatea de bani şi de viteza ei de circulaţie. “Teoria generală ” a revoluţionat gândirea economiştilor, majoritatea literaturii de specialitate din deceniile ce urmează este construită în jurul ideilor lui Keynes, fie ca o aplicaţie a ideilor sale, fie ca o combatere a lor. Ideile sale s-au întipărit în psihologia cererii pentru monedă şi a aşteptărilor indiviziilor.

Majoritatea analizelor sale s-au concentrat asupra motivelor deţinerii monedei sub formă lichidă, intrării acestora în portofolii financiare, alte active lichide; adică “preferinţa pentru lichiditate”, care de altfel stă la baza analizei keynesiene. În acest nou cadru rata dobânzii capătă un nou sens, de determinant al alegerii între un activ mai mult sau mai puţin lichid, nu de determinant al alegerii între consumul prezent sau viitor.

Ideea că un individ ar putea avea o anumită preferinţă asupra lichidităţii unui portofoliu în funcţie de randamentele şi previziunile asupra randamentelor elementelor sale constitutive a introdus o nouă dimensiune analizei monedei şi a determinării ratei dobânzii; implicând anumite limitări politicii monetare. Diferendumul dintre teoria clasică şi cea keynesiană recurge în principal din interpretarea total diferită a ratei dobânzii şi a abilităţii economiei de a se autoregla.

1.2.Motivele preferinţei pentru lichiditate

Analiza keynesiană evidenţiază trei motive pentru care agenţii economici doresc să deţină monedă (lichidă):

1.Motivul tranzacţiilor;

2.Motivul precauţiei;

3.Motivul speculaţiei.

1) Motivul tranzacţiilor corespunde necesarului de monedă pentru realizarea curentă a achiziţiilor de bunuri şi servicii cu caracter personal sau comercial. Acest motiv cuprinde, la rândul său, două componente:

a)motivul venitului;

b)motivul afacerilor.

a) Motivul venitului se manifestă îndeosebi în cazul gospodăriilor populaţiei; acesta rezultă din faptul că, în mod obiectiv, există un anumit decalaj de timp între momentul realizării venitului şi momentul cheltuirii acestui venit pentru diverse scopuri; pe parcursul perioadei de timp respective, indivizii păstrează o anumită cantitate de monedă.

b) Motivul afacerilor este valabil îndeosebi pentru întreprinderi, care păstrează monedă pentru acoperirea necesităţilor lor pecuniare din în intervalul de timp dintre momentul în care efectuează cheltuielile implicate de desfăşurarea activităţii şi momentul în care obţin încasările din vânzări.