Teoria organizării administrației publice - serviciile publice

1) Considerații generale

Datorită faptului că administrația publică – ca activitate – se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice care grupează categorii întregi de oameni (personalul), sistemul administrației publice este un sistem de organizare socială bazat pe relații care există între acești oameni ce realizează o activitate specifică.

Acest sistem de organizare socială, există și funcționează în cadrul unui macrosistem de oraganizare socială a societății globale, considerată la nivel național sau la nivelul unor unități teritorial-administrative.

Raporturile sociale în cadrul sistemului administrației publice și între acest sistem și societatea globală, dau dimensiuni sociologice specifice administrației publice. Trebuie luate în cosiderare raporturile care există între sistemul administrației publice și societatea globală, urmărindu-se determinările si influențele societății ca mediu social asupra sistemului administrației publice și rolul pe care acest sistem îl are în evoluția societății globale.

2) Noțiunea de structură a administrației publice

Termenul de structură provine din cuvântul latin struere, care înseamnă a construi, a clădi. Prin structură se înțelege o anumită modalitate de alcătuire, de construcție, de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate.

Înțelegând prin structură atât modul în care sunt ordonate elementele unui sistem cât și relațiile ce se stabilesc între acestea, în procesul realizării funcțiilor sistemului respectiv, teoria și practica au sugerat numeroase tipuri de structuri. Sistemul se poate organiza sub forma următoarelor tipuri de structuri:

1) Structura liniară (ierarhică), care asigură în principal unitatea în conducere

2) Structura funcțională care determină pluralitatea conduceri

3) Structura mixtă, care îmbină două tipuri de structuri și este mai răspândită în realitatea practicii- administrative și economico – sociale.

În ceea ce privește administrația publică, multitudinea autorităților administrative ale statului - și ale colectivităților locale – determină ordonarea, în vederea realizării funcțiilor pe care acestea le au, în baza a două criterii și anume: criteriul teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică și criteriul competenței materiale sau funcționale, căruia îi corespunde structura funcțională.

Criteriul teritorial – într-o viziune tradițională stă la baza împărțirii autoritățiilor administrației publice în autorități centrale și autorități locale, după raza teritorială în care poate acționa autoritatea publică respectivă. Într-o concepție relativă mai nouă motivarea structurii teritoriale a administrației publice o constituie colectivitatea de cetățeni pentru care acționează, ale căror interese le gestionează respectivul organ al administrației publice. Astfel, autoritățile administrației publice centrale acționează în interesul întregii colectivități umane existente în sistemul social global, deci la nivelul statului, iar autoritățile administrației publice locale au în vedere soluționarea intereselor colectivităților locale, deci într-o anumită parte a teritoriului, interese care, bineînțeles, sunt amortizate cu interesele generale. Având în vedere acest raționament, ne putem da seama mai bine care este deosebirea între autoritățile administrației publice locale (consilii locale și primării) și diverse servicii publice centrale de specialitate (ministere și alte organe de specilitate ) care acționează într-o anumită zonă teritorială și care sunt structuri exterioare (teritoriale) ale anumitor autorități administrative centrale (de stat).

În cadrul structurii teritoriale a organelor administrației publice nu este recomandabil a se cultiva o departajare strict între autoritățile publice locale și cele centrale, respective serviciile publice descentralizate. Relațiile între aceste autorități sunt variate , ele exprimând fie o centralizare accentuată, fie o autonomie diferențiată.Caracteristica pregnant, esențială, fiind însă colaborarea între ele, asigurată în principal prin prefect, autoritate a administrației publice creată în acest scop. O problemă deosebită legată de structura teritorială a administrației o constituie gradul de autonomie funcțională a autorităților locale.

Știința administrației formulează condiții care determină existența unei autonomii locale, reale.

Acestea sunt:

- Existența unei colectivități locale, care însemnă că, în primul rând, trebuie să fim în prezența unei grupări de cetățeni , de locuitori care să aibă interese caracteristice, particulare, față de interesele întregii colectivități naționale.

- Existența unor mijloace materiale și băneșt, la dispoziția colectivității locale și gestionarea acestora corect constituie o altă importanță majoră.

- O alta condiție necesară existenței a autonomiei locale este că agenții de conducere să fie locali.