Teoria producătorului

Producătorul şi producţia

Producătorul se regăseşte în activitatea economică mai ales sub denumirea de firmă. Aceasta acţionează în mediul concurenţial fiind prezentă pe cel puţin două pieţe- piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor- , având ca obiectiv principal organizarea şi asigurarea obţinerii de bunuri economice marfare corporale, servicii şi informaţii, oferite ulterior consumatorului.

Ca să poată exista consum, trebuie să existe producţie şi ofertă. Aşadar producţia este activitatea umană care se manifestă prin crearea de bunuri şi servicii, apte să satisfacă nevoi şi care sunt destinate consumului.

Producţia poate imbrăca nenumarate forme. O fermă folseşte ingrăşăminte, seminţe, pământ şi forţă de muncă, transformându-le in grâu sau porumb. O fabrică modernă foloseşte resurse precum energia, materii prime, utilaje sofisticate şi forţă de muncă pentru a produce tractoare, televizoare sau pastă de dinţi. O companie aeriană utilizează avioane, combustibil, forţă de muncă şi sisteme informatice de rezervare pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a calatori într-un timp scurt în orice parte a lumii. O firmă de contabilitate foloseşte stilouri, calculatoare, hârtii, spaţii pentru birouri şi forţă de muncă pentru a întocmi analize financiare şi declaraţii fiscale necesare clienţilor săi.

Pornim de la premisa că ferma, fabrica, compania aeriană sau firma de contabilitate se straduiesc intotdeauna să producă eficient sau la cele mai mici costuri. Aceasta inseamnă ca ele încearcă să realizeze întotdeuna nivelul maxim de producţie utilizând un volum de resurse determinat, evitând risipa ori de câte ori este posibil. Apoi stabilind bunurile sau serviciile pe care urmează să le producă şi să le vândă, firmele încearcă să obţină profiturile economice maxime.

Majoritatea firmelor produc mai mult de un bun. Decizia cu privire la ce bunuri să se producă, în ce cantitate şi cum să fie produse, reprezintă o problemă centrală care îi priveşte pe managerii firmei. Problemele ar fi corect rezolvate dacă nu ar interveni unele relaţii importante între produse. Realizarea unui produs poate afecta producerea altuia. În unele cazuri produsele sunt realizate la un loc; acestea sunt numite produse commune. Astfel, o firma de oi produce lână, carne de miel şi carne de oaie. Dacă mai mulţi miei sunt sacrificaţi pentru carne, va fi mai puţină lână şi carne de oaie.

Dacă este mai puţin costisitor să se producă o serie de bunuri impreună decât separate, economiştii spun că aceasta este o economie de anvergură a producţiei. Conceptul economiilor de anvengură a producţiei ne ajută să inţelegem de ce anumite activităţi sunt deseori preluate de aceeşi firmă. Probleme ale economiei de anvengură a producţiei au jucat de asemenea un rol important în discuţiile privind reglarea economiei de-a lungul ultimilor decenii.

Factorii de producţie

Pentru desfăşurarea activităţii economice sunt necesare resursele economice. Atrase şi utilizate în circuitul economic, resursele se transformă în factori de producţie.

Factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii.

J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa ’’Tratat de economie politică’’, că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura- sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. Celălalt factor, capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Specialiştii contemporani identifică noi factori de producţie, neofactori între care se numară : informaţia, întreprinderea, întreprinzătorul, tehnologiile. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii ,,clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul şi impreună cu aceştia, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.

După criteriul dezvoltării predominant cantitative sau predominat calitative, se definesc doua tipuri de dezvoltare a factorilor de producţie:

- dezvoltarea de tip extesiv, atunci când are la bază atragerea de cantităţi suplimentare de factori de producţie în activitatea economică

- dezvoltarea de tip intensiv, atunci când creşterea producţiei se datorează îmbunătăţirii calitative a factorilor de producţie.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelctuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

Diviziunea socială a muncii este procesul istoric de separare, diferenţiere, desprindere şi specializare a muncii pe genuri distincte de activităţi, care în timp s-au transformat în ramuri economice, meserii, ocupaţii. Diviziunea muncii a fost şi este un factor de progress şi are caracter dinamic, prin apariţia sau dispariţia unor ocupaţii, profesii.

Factorul de producţie muncă trebuie analizat sub următoarele aspecte:

- cantitativ : - resursele de muncă- populaţia unei ţări care este atrasă în activitatea eonomică şi desfăşoară efectiv o muncă

- durata muncii- numărul saptămânal de muncă, care prin mărire sau micşorare, modifică sub aspect cantitativ munca

- calitativ : - nivelul pregătirii profesionale

- volumul cunoştinţelor generale

- cunoştinţele de specialitate

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrică, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

În cadrul factorilor naturali, un rol important îi revine pământului. El reprezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere etc.). Acesta din urmă are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice capabile să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi, totodată, să conserve mediul natural.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde resursele de apă ( au funcţii vitale pentru viaţa biologică, economică şi sociala) şi resurse minerale ( au ca rol asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate vânzării în scopul obţinerii unui profit.

Capitalul este format din bunuri şi mijloace de producţie, numindu-se şi capital tehnic sau fizic. Acesta, productiv sau net, este constituit din două componente:

- capital fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat, se inlocuieşte după mai mult timp (atunci când se produce uzura sa completă)