Țintirea inflației

Tintirea inflatiei

Introducere

Tintirea inflatiei este necesara pentru slabirea relatiei dintre agregatele monetare si inflatie si pentru ca riscurile asociate utilizarii cursului de schimb ca ancora nominala in contextul liberalizarii contului de capital. De asemenea, cerinta calibrarii politicii monetare in functie de evolutia ratei inflatiei si nu in raport cu o tinta intermediara necesita tintirea inflatiei.

Caracteristicile definitorii ale acestei politici monetare pe termen mediu sunt: asumarea neechivoca a angajamentului fata de stabilitatea preturilor ca obiectiv fundamental al politicii monetare, independenta bancii centrale si responsabilitatea acesteia pentru atingerea tintei de inflatie, transparenta strategiei de politica monetara prin comunicarea catre public a obiectivelor si a deciziilor adoptate si disponibilitatea unor indicatori relevanti pentru cele patru blocuri macroeconomice (real, monetar, fiscal, extern).

Fireste ca tintirea inflatiei are multe avantaje dintre care enumeram: dezinflatie la costuri moderate, ancorarea anticipatiilor inflationiste, limitarea inconsistentei dinamice prin crestearea responsabilitatii bancii centrale fata de indeplinirea obiectivului fundamental-stabilirea preturilor si regim transparent si flexibil, operational chiar in conditiile instabilitatii relatiei agregate monetare-inflatie.

Premisele de la care se pleaca in procesul de tintire a inflatiei sunt : rata anuala a inflatiei se situeaza pe palierul cu o singura cifra, BNR beneficiaza de independenta operationala deplina, succesul procesului de dezinflatie din ultimii ani a condus la consolidarea credibilitatii BNR, sectorul financiar este stabil si solid, dominanta fiscala nu mai reprezinta o problema, tintele de inflatie pentru urmatorii ani au fost stabilite in comun acord cu guvernul si banca centrala si-a intarit capacitatea de prognoza a inflatiei.

Strategii de politica monetara alternative

pentru o banca centrala

In ultimul deceniu, problema cu care s-a confruntat economia mondială a fost reprezentată de creşterea generalizată a preţurilor, motiv pentru care inflaţia nu este considerată, de către autorităţi, fie că este vorba de cele monetare, fie de cele politice, o veste bună. Presiunile generate de creşterea preţurilor generează, la rândul lor, noi presiuni atât în plan monetar, cât şi economic, politic, social. Dezechilibrul generat de inflatie afectează puternic deciziile sectorului economic privat în ceea ce priveşte realizarea de investiţii,de economii şi chiar dezvoltarea producţiei, efectul final concretizându-se în reducerea nivelului producţiei.

Asigurarea stabilităţii preţurilor a devenit astfel obiectivul fundamental de politică macroeconomică. Luarea deciziei de a adopta o anumită strategie de politică monetară depinde, în mare masură de ceea ce poate genera, la nivelul economiei politica monetară adoptată şi, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrală în economia respectivă. Argumentele aduse în favoarea asigurării stabilităţii preţurilor se bazează tocmai pe dezavantajele evidenţiate în timp de diversele abordări ale politicilor monetare adoptate. Un prim argument este acela că o politica monetară orientată în direcţia asigurării creşterii economice şi a reducerii şomajului generează efecte al căror lag este variabil. Pe de altă parte, luarea în calcul a „curbei lui Phillips” s-a dovedit a fi eficientă doar pe termen scurt, deoarece asigurarea unei rate scăzute a şomajului sau un nivel ridicat al ratei de creştere economică nu pot fi asigurate decât prin aplicarea unei politici monetare expansioniste care este asociată şi unui nivel ridicat al inflaţiei. În fapt, argumentele aduse au la bază tocmai disputa referitoare la natura politicii monetare: politica monetară bazată pe reguli stricte sau politica monetară discreţionară (rules versus discretion). Argumentele aduse au la bază şi faptul că, de multe ori, măsurile de politică monetară adoptate, pot să nu aibă efectul scontat tocmai ca efect al „inconsistenţei” acestora în timp.

Pornind de aici, se poate evidenţia necesitatea adoptării unei politici monetare care să aibă la bază o ancoră nominală, ancoră care poate deveni şi ţintă pentru politica monetară adoptată. Întrucat banca centrală nu poate acţiona în mod direct asupra nivelului ratei inflaţiei, după cum nici asupra nivelului activităţii economiei reale, prin aceste ţinte intermediare se încearcă să se facă legatura, în definitiv, între acţiunea exercitată prin intermediul instrumentelor de politică monetară în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare – adică obiectivele operaţionale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară – şi nivelul activităţii economiei reale şi inflaţie. În ceea ce priveşte utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final,

la reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creşterea nivelului preţurilor este determinată de creşterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă.