Transportul și asigurarea mărfurilor la export

CAP. 1. EXPORTUL ŞI TRANSPORTURILE

1.1. OPERAŢIUNILE DE EXPORT

Operaţiunile de export pot fi derulate/ susţinute doar de către acei agenţi economici care au menţionat, în domeniul lor de activitate, desfăşurarea unor astfel de tranzacţii.

Exportul constituie o procedură eficientă de intrare pe pieţele externe, datorită utilizării unui nivel mai scăzut de investiţii în comparaţie cu alte modalităţi de intrare, cum ar fi investiţiile străine directe, ce presupun un cost mult mai ridicat. Totodată, este şi o modalitate de intrare mai puţin riscantă, deoarece presupune uneori doar o tatonare a pieţelor cu potenţial scăzut sau o evaluare a acestora, înainte ca firma să se implice mai mult pe piaţa în care doreşte să pătrundă, prin: producţie locală, asamblare, ambalare, creare de societăţi mixte sau alianţe strategice. Numeroase firme folosesc exportul ca o strategie de diversificare, ceea ce le pune la dispoziţie, posibilitatea de a folosi creşterea de pe o piaţă pentru a contrabalansa pierderile de pe alte pieţe. Acest tip de tranzacţie, facilitează şi extinderea ciclului de viaţă al produsului, faza de introducere şi creştere permiţând practicarea unor preţuri ridicate. [ 1, pag. 22, 23, 26]

Unul din pricipalele motive pentru care o companie se axează pe export, este acela că poate fi rezolvată astfel, problema excesului de capacitate pe piaţă internă. Întreprinderile care produc bunuri intensive în capital şi cercetare, exportă cu precădere, tocmai pentru a realiza economii de scară.

Intrarea în comerţul exterior, respectiv decizia de a exporta, este direct legată de cheltuieli. Accesul pe piaţă cât şi toate activităţile premergătoare, necesită fară îndoială o finanţare, obligatorie fiind, realizarea unei analize pentru a evalua măsura în care se dispune de mijloace financiare proprii, cât şi a posibilităţii de atragere suplimentară de fonduri străine. În lipsa unor posibilităţi financiare suficiente, opţiunea de a exporta se amână până în momentul în care cheltuielile necesare pot fi acoperite.

Cheltueilile privind desfăşurarea activităţiilor premergătoare exportului şi cele legate efectiv de accesul pe piaţa externă, trebuie să se regăsească în structura unui buget de cheltuieli, clasificate într-o ordine corespunzătoare, respectiv: cheltuieli de alegere a pieţelor externe; cheltuieli de prelucrare a pieţelor ţintă; cheltuieli specifice exportului şi cheltuieli comune. [ 2, pag. D 31/ 001, D 31/ 002]

Un alt aspect important ce contribuie la luarea deciziei, îl reprezintă necesitatea stabilirii unei strategii generale de export, pentru a putea aprecia succesul sau insuccesul, ce-l implică o astfel de operaţiune, în raport cu obiectivele urmărite de o societate comercială. [ 3, pag. 22]

Strategia generală de export, reprezintă costruirea unui plan de activităţi, clar şi riguros stabilit, oferind astfel, o imagine de ansamblu asupra tuturor acţiunilor ce vor fi întreprinse în vederea derulării operaţiunii de export. La întocmirea unei astfel de strategii, se iau în considerare anumite particularităţi, cum ar fi : alegerea pieţei externe, alegerea modalităţii de intrare pe o anumită piaţă, întocmirea unui buget de venituri şi cheltuieli, căutarea potenţialilor parteneri, realizarea programului de marketing specific pieţei, definitivarea organizării de marketing extern, analiza eficienţei şi implicit, analiza corecţiei deficienţelor. Creionarea unui astfel de plan, se recomandă atunci când, o companie optează pentru un export continuu şi nu unul ocazional.

În ceea ce priveşte exportul ocazional, acesta presupune acceptarea unei anumite comenzi din partea unui solicitator extern, activitatea de export încheindu-se odată cu executarea comenzii. Implică, în egală măsură şi rezolvarea problemelor legate de negocierea preţului şi pregătirea, respectiv livrarea produsului peste graniţă, conform specificaţiei cumpărătorului. Cea mai uşoară modalitate de livrare a mărfii în acest context, este exportul indirect, printr-un intermediar, nefiind necesară, nici angajarea societăţii în cheltuieli aferente creării şi dezvoltării unui compartiment propriu specializat în comerţ exterior.

Odată luată decizia de a se exporta, problema care se ridică este: „Pe care din pieţe se poate face acest lucru?”. Pentru a găsi un răspuns la acesta întrebare, se urmăreşte a se căuta şi investiga, potenţialele pieţe, care întrunesc cele mai multe şanse de se exporta. În urma preselecţiei, vor fi excluse, acele pieţe cu anumite particularităţi dezavantajoase; din această categorie făcând parte: ţările ce se confruntă cu diverse conflicte diplomatice, cele aflate sub embargo-uri internaţionale sau în zone de conflict armat, cu situaţii politico- economice instabile, etc. Din multitudinea de pieţe externe rămase, se vor indentifica doar acelea cu potenţial ridicat de cerere a bunului, serviciului, sau a produsului realizat de companie.

Performanţa exportului, este în strânsă legătură şi cu decizia pe care o societate o ia, în ceea ce priveşte extinderea adaptării produsului. Acest lucru, poate varia de la minim de adaptare până la dezvoltarea unor produse specifice pieţelor de export. [ 2, pag. D 31/ 009, D 31/ 010, D 31/ 004, D 31/ 005, A 37/ 001]

a.) Modalităţi de intrare pe pieţele externe. Clasificarea exporturilor.

În funcţie de gradul de implicare şi control, de riscul asumat şi de potenţialul profit, există două modalităţi de intrare pe pieţele externe, referitoare la export şi anume: exportul indirect şi cel direct.

-Exportul indirect

Exportul indirect, reprezintă acea formă de livrare, în care producătorul nu este cel care exportă efectiv marfa către cumpărătorul final, apelând la ajutorul unor intermediari. Intermediarul poate fi: un agent comercial, un comisionar sau o societate de comerţ exterior, ce poate acţiona fie în numele şi în contul acestuia, fie în nume propriu, dar în numele producătorului. Când se merge pe ultima variantă, marfa va rămâne în proprietatea producătorului, operaţiunea derulându-se de către societatea specializată, pe baza unui contract de comision. Dacă exportul indirect se realizează printr-un astfel de amendament, profitul potenţial al producătorului va fi mai mare decât în prima variantă, însă şi riscurile vor creşte datorită faptului că marfa rămâne în proprietatea acestuia. De asemenea, producătorul va avea un angajament şi un control mai ridicat asupra operaţiunii de export, însă nu în egală măsură precum societatea de comerţ angajată. [ 2, pag. D 31/ 005]

Prima opţiune mai poartă denumirea şi de: repezentare clasică, iar cea din urmă, de: reprezentare imperfectă; reprezentarea însemnând: o operaţiune prin care o persoană numită reprezentant, poate să încheie acte juridice cu terţii, în numele altei persoane. [ 1, pag.25]

Societatea comercială specializată, de comerţ exterior, prin intermediul căreia producătorul îşi vinde marfa, se angajează ca respectivele produse, bunuri sau servicii, să ajungă la cumpărătorul din ţara de destinaţie, asumându-şi toate activităţile legate de derularea tranzacţiei: de la încărcarea mărfii, transport, asigurare, vamă, până la descărcare şi predare. La nivel internaţional există aşa numitele case de comerţ sau trading houses.

Exportul indirect presupune un grad minim, atât în ceea ce priveşte implicarea producătorului cât şi referitor la controlul operaţiunii în sine şi riscul asumat de către acesta. Prin urmare şi profitul potenţial este cel mai scăzut.

Acest tip de export, este în general preferat de firme mici, care nu- şi pot permite cheltuieli suplimentare mari, generate de acest gen de activitate. [ 2, pag. D 31/ 005]