Tranziția la economia de piață în țările central și est europene

INTRODUCERE

Tranziţia, deşi nu este un proces nou, îmbracă dimensiuni specifice în Europa Centrală şi de Est, în special ca urmare a necesităţii trecerii de la un sistem bazat pe proprietatea colectivă la unul bazat pe proprietatea privată. Ea nu reprezintă un fenomen izolat, ci unul care a cuprins, aproape simultan, toate ţările foste comuniste europene.

Ţările din centrul şi estul continentului european au trecut, după cel de-al doilea război mondial, în mai puţin de jumătate de secol, prin două experienţe de amploare. Primul proces a reprezentat tranziţia de la societatea democratică, bazată pe economia de piaţă, la societatea totalitară, cu o economie supercentralizată; al doilea proces reprezintă tranziţia în sens invers.

Ambele tranziţii, asemănătoare prin efecte – schimbarea sistemului politic, social, economic – dar diametral opuse ca direcţie, au fost însoţite de o serie de transformări cu implicaţii în toate

sferele, generând diverse şocuri pentru societate şi individ.

Prima tranziţie, impusă cu brutalitate, s-a desfăşurat pe parcursul a două decenii, metodele totalitariste de conducere economică fiind promovate treptat şi generalizate în anii ′70. Ea a

avut ca model tranziţia realizată de soviete între cele două războaie mondiale. Analiza acestei tranziţii trebuie să ţină seama de elementele conjuncturale cum ar fi: accesul mai uşor la resursele de materii prime şi energetice, diferenţele relativ reduse dintre nivelul tehnologic iniţial al ţărilor cu economie de piaţă faţă de cele cu economie centralizată, ambele aspecte fiind elemente definitorii pentru dezvoltarea economică.

Cea de-a doua tranziţie, determinată de eşecurile modelului economic socialist, este un proces ce se desfăşoară într-un interval de timp mult mai scurt.

Acest tip de tranziţie prezintă faţă de primul proces trăsături ce se constituie în efecte negative cu o intensitate superioară celor care decurg din primul proces şi anume:

- lipsa experienţei în acest tip de proces;

- lipsa unor modele de referinţă;

- inexistenţa unor teorii verificate în practică pentru trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă;

- existenţa unor elemente conjuncturale, dintre care cele mai importante sunt mijloacele financiare insuficiente.

Caracteristica principală a ţărilor socialiste cu economie centralizată a fost folosirea planului imperativ, care solicita intervenţia directă a guvernului şi care trebuia să asigure aplicarea prevederilor lui privind obţinerea unor anumite producţii fizice şi valorice pe baza unui mix de intrări prevăzut în plan.

De-a lungul anilor, conducerea pe bază de plan a economiei a condus la mari probleme structurale, cum ar fi:

- deformarea cvasi-generală a preţurilor şi alocarea resurselor în mod administrativ, fără a se ţine seama de avantajele comparative, ceea ce a generat profunde dezechilibre interne şi externe;

- consumatorii şi producătorii au fost permanent într-o situaţie de dezechilibru la nivel micro-economic, materializat în lipsa de produse şi piaţa neagră, pe de o parte, sau stocuri de produse nerentabile, pe de altă parte;

- sistemul de „târguieli” între întreprinderi şi ministere, conjugat cu lipsa stimulentelor la nivel micro-economic, au condus la o risipă masivă de resurse;

- rigiditatea pieţei muncii şi absenţa pieţei de capital au împiedicat reorientarea în alocarea resurselor în economie şi încetinirea schimbărilor;

- investiţiile ineficiente şi mari consumatoare de resurse, rigiditatea instituţională, lipsa concurenţei interne şi externe, cât şi inexistenţa stimulentelor au condus la un ritm încet al progresului tehnologic şi de creştere a productivităţii în general.

Încercările de reformare a sistemului economic socialist datează încă din anii ′60, când tot mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est au început să identifice neajunsuri mari cauzate de centralizarea prin plan, controlul şi izolarea de restul lumii. Primele încercări de introducere a unor elemente de piaţă şi a unor noi mecanisme economice au fost făcute în Polonia şi Ungaria, dar fără atingerea celor doi „piloni de rezistenţă” ai economiei socialiste: tipul societăţii şi planificarea. Mai târziu, în Ungaria şi Iugoslavia, anumite competenţe au fost transferate de la „centru” către întreprinderi sau autorităţi locale, iar directivele de plan au fost diminuate.

Aceasta a încurajat iniţiativa unor întreprinderi de a aplica o strategie de producţie mai flexibilă şi a se adapta mai uşor la cerinţele pieţei. Din păcat, în România nu au existat nici măcar astfel de cosmetizări ale sistemului socialist, ceea ce a influenţat într-o măsură ridicată evoluţia economică de după 1989.

Rezultatele limitate ale experimentelor cu „socialismul de piaţă” şi dezechilibrele macroeconomice în creştere au împins ţările Europei Centrale şi de Est către reforme fundamentale postsocialiste, care, începând din 1989, au cuprins o sferă tot mai largă, atât în sistemul politic, cât şi în cel economic.

Observând măsurile de reformă aplicate în ţările est-europene s-a constatat că renunţarea la planificare în toate ţările est-europene nu a fost compensată de intrarea în funcţiune a mecanismelor „autoregulatoare” ale pieţei, existând pericolul realizării uneia dintre cele mai nefericite combinaţii de structuri, politici şi instrumente economic, ca de exemplu „capitalism fără profit sau socialism fără planificare” Evoluţia reformelor economice ar fi trebuit să conducă

la dobândirea de către populaţie a convingerii că libertatea economică înseamnă creşterea oportunităţilor de prosperitate individuală, simultan însă cu asumarea unor riscuri cum ar fi „libertatea de a pierde” (N. Lamont, ex-ministrul britanic de finanţe).

Tranziţia şi reformele economice în fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est sunt diferite fundamental de reformele din alte ţări, pentru că ele cuprind simultan sectoarele economic, social şi politic, depăşind simpla reducere a sectorului de stat din economie sau democratizarea vieţii politice.