Trecerea la economia bazată pe cunoaștere în UE

Capitolul I. Economia cunoaşterii

1.1. Societatea cunoaşterii

Se consideră că economia viitorului va fi în linii generale cu totul diferită de ceea ce este astăzi. Această nouă economie îşi va găsi suportul în progresele ştiintei şi tehnicii, în tehnologiile viitorului, care ar trebui să funcţioneze prioritar în funcţie de cerinţele de mediu. Această tendinţă se manifestă cu precădere în industria informatică.

Economia viitorului, pe de altă parte, va trebui să fie mult mai eficientă decât cea de astăzi; motivaţia este cunoscută deja: populaţia creşte mereu, iar resursele sunt adesea limitate, chiar dacă în prezent are loc o importantă mutaţie în locul şi rolul factorilor de producţie.

Este vorba de procesul de creare a unui nou mod de civilizaţie (având la bază mai ales elemente ce decurg din ştiinţă şi tehnică), dar care se va găsi într-un permanent conflict cu celelalte civilizaţii existente astăzi, care şi ele încearcă să îşi extindă influenţele.

În societatea informaţională, resursa economică de bază, nu mai este nici capitalul, nici pământul, nici munca fizică, ci cunoaşterea.

În anii '90, în contextul amplelor schimbări tehnologice şi sub presiunea globalizării economice, a început să fie tot mai utilizat conceptul de societate a cunoaşterii. Trăsătura fundamentală a economiei mondiale este astăzi evoluţia rapidă spre globalizare şi folosirea tehnologiilor informaţionale şi ale comunicaţiei. De aceea politicile cunoaşterii - cercetarea, inovarea, educaţia şi formarea profesională - sunt de o importanţă radicală pentru viitorul Uniunii în tranziţie spre o Europă a cunoaşterii.

Societatea cunoaşterii o înlocuieşte progresiv pe cea industrială, care a înlocuit-o, la rândul ei, pe cea agrară, ultimele două fiind axate pe producţia valorilor materiale.

Societatea cunoaşterii este cea în care informaţia semnifică puterea în sensul cel mai general – indiferent că este vorba de cea politică, cea economică, cea financiară - obţinerea, stăpânirea şi valorificarea superioară a informaţiei, fiind astfel cheia de boltă a acestei societăţi. Ea evidentiaza celebra maximă, emisă cu peste trei secole şi jumătate în urmă de Francis Bacon, “cunoaşterea înseamnă putere”. Ea constituie apogeul dezvoltării societăţii omeneşti, în care cunoaşterea este ultima şi cea mai înaltă sursă fundamentală a puterii sociale, succedând altor surse ce au marcat dezvoltarea societăţii omeneşti – violenţa (forţa) şi bogăţia (banul). Cunoaşterea înseamnă putere de înaltă calitate, aşa cum o defineşte sugestiv Alvin Toffler, întrucât este foarte versatilă, amplifică în măsură apreciabilă forţa şi bogăţia, este eficientă, face ca forţa şi bogăţia să depindă de ea. Societatea viitorului şi, implicit, mediul viitor al organizaţiei, vor fi axate pe cunoaştere, pe valorificarea în cea mai mare măsură a acesteia.

Societatea cunoaşterii are câteva trăsături definitorii care o disting net din punct de vedere calitativ de modelele precedente de societăţi (tabel nr. 1).

Trăsăturile societăţii cunoaşterii (exemple)

Tabelul nr.1

Nr crt Caracteristici Societatea industrială Societatea cunoaşterii Comentarii

0 1 2 3 4

1 Resursa principală Capitalul Cunoştinţele Progresul cunoştinţelor stă la baza progresului societăţii în general

2 Bunurile caracteristice Maşinile, centralele energetice, vehiculele

autopropulsate, reţelele de transport şi comunicaţiile Calculatoarele electronice în reţele, produsele-

program, serviciile informatice şi de comunicaţie

Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor fac posibilă

globalizarea pieţei

3 Ponderea costurilor a) activităţi de tip producţie

b) în materii prime, energie şi materiale a) în activităţi de concepţie

b) în investiţii

4 Schimbul de valori Valori echivalente: valoarea bunurilor schimbate este sensibil egală Multiplicarea valorii: schimbul de informaţii se face fără pierdere, informaţia obţinută putând să conducă la o importantă creştere a valorii informaţiei iniţiale Prin utilizarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, se poate atinge mai repede numărul critic de specialişti care colaborează, de la care apare probabilitatea mare de a genera idei noi