Trezoreria Statului și Datoria Publică

Capitolul I. Organizarea şi funcţionarea Trezoreriei publice

1.1 Concept şi fundamentări teoretice privind Trezoreria publică

Trezoreria publică, ca şi concept şi tendinţe în evoluţia sa referitor la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acesteia în diversele etape ale istoriei sale, a urmat cursul dezvoltării economico-sociale a scocietăţii, în general, şi al finanţelor publice, în special.

Nivelul de dezvoltare şi complexitatea operaţiunilor financiare pe care le efectuează trezoreriile publice în diversele ţări ale lumii depind de gradul de dezvoltare a economiei acelei ţări, de proporţia intervenţiei statului în acea economie şi de abundenţa sau sărăcia resurselor financiare publice pe care le are de administrat.

Organizarea Trezoreriei publice în România, iniţial sub denumirea de „Trezoreria Finanţelor Publice” (1993) şi mai apoi de „ Trezoreria Statului”, a constituit o necesitate obiectivă, determinată de mutaţiile profunde care s-au produs după anul 1990 în economia şi finanţele ţării.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte Trezoreria ca fiind :”Oficiu a unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public”. O definiţie mai apropiată de semnificaţia pe care o are astăzi Trezoreria publică este dată de Dicţionarul enciclopedic român după care Trezoreria ar fi „ansamblul de operaţiuni financiare şi băneşti bugetare şi extrabugetare pe care le face statul pentru procurarea mijloacelor băneşti care-i sunt necesare şi pentru cheltuirea acestor mijloace.” sau „loc unde se păstreauă şi administrează tezaurul statului”.

Trezoreria publică, instituţia prin intermediul căreia statul îşi constituie şi utilizează resursele sale financiare, aşa cum este ea astăzi organizată în ţări cu o economie dezvoltată, a cunoscut o lungă şi zbuciumată evoluţie.

În România, organizarea şi aşezarea pe principii juste, din punctul de vedere al eficienţei activităţii serviciilor însărcinate cu administrarea banilor publici, s-a întins pe o lungă perioadă de timp şi nu a înregistrat deosebiri esenţiale faţă de procesul de formare a acestei instituţii în alte ţări. Se poate vorbi, la începutul secolului al XX-lea, în cazul României despre o organizare corespunzătoare şi eficientă a serviciilor care administrau fondurile publice.

1.2. Necesitatea organizării Trezoreriei publice în România

Tranziţia la economia de piaţă reprezintă un proces complex şi de durată care presupune înfăptuirea unor multiple obiective, printre care un loc important îl ocupă restructurarea economiei naţionale. Această acţiune necesită importante resurse financiare şi materiale ale căror procurare şi adminstrare constituie o problemă realmente dificilă, dacă se urmăreşte şi respectarea unor principii de bază cu privire la o fiscalitate echitabilă şi o politică bugetară corectă.

Până în anul 1991, Banca Naţională a României asigura emiterea de bancnote şi monede, gestiona rezerva de aur şi finanţa industria, comerţul şi executa bugetul de stat şi a celorlalte componente ale sistemului bugetar. De asemenea, coordona şi deţinea monopolul asupra celorlalte patru instituţii bancare: Banca de Comerţ Exterior, care finanţa tranzacţiile cu străinătatea; Banca Agricolă, care susţinea financiar cooperativele agricole şi întreprinderile agricole de stat; Banca de Investiţii, care asigura finanţarea investiţiilor şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care mobiliza disponibilităţile băneşti ale populaţiei.

Băncile Comerciale având obligaţia de a-şi păstra anumite disponibilităţi băneşti la Banca Naţională a României sub forma rezervelor minime, în lei sau în valută, ea poate exercita în condiţii mai bune supravegherea şi controlul asupra îndeplinirii de către acestea a condiţiilor legale privind constituirea capitalului social, politica de creditare, prestările de servicii specifice etc.

În aceste condiţii, operaţiunile privind execuţia de casă a bugetelor şi celorlalte resurse financiare ale sectorului public au fost preluate de Banca Comercială Română, Banca pentru Dezvoltare şi Banca Agricolă.