Universitatea Chicago

Prezentare generală

Universitatea Chicago este o instituţie de învăţămînt superior privată, ale cărei facultăţi sînt situate în principal în cartierul Hyde Park din Chicago, Illinois, SUA. Universitatea a fost fondată în 1890 de către John D. Rockefeller şi şi-a început activitatea de predare la 1 octombrie 1892. Şcoala de la Chicago, creată în jurul primului Departament de sociologie din SUA, este un fenomen ştiinţific bogat şi complex cu numeroşi reprezentanţi şi mai multe etape de afirmare. Cunoscută în primul rând ca o orientare sociologică, Şcoala de la Chicago a înscris prima contribuţie de răsunet de pe continentul american la studiul comunicării sociale.

Orice „şcoală de gândire economică” are un început care poate fi mai mult

sau mai puţin programatic, graţie anumitor condiţii de importanţă decisivă. Una dintre aceste condiţii este libertatea academică. A doua o reprezintă „zeitgeist-ul” social, iar aici, un spirit liberal al timpului este de departe mai productiv decât unul dirijist sau autoritarist.

Şcoala de la Chicago este poate cea mai cunoscută dintre şcolile de economie. Rolul Şcolii din Chicago este esenţial pentru ce înseamnă liberalismul american contemporan dar şi pentu celelalte ţări cu economie de piaţă prin impactul avut asupra orientărilor economice. Sub umbrela sa se află mai multe şcoli de gândire, de la monetarism(cel mai cunoscut) la neo-instituţionalism. Pe fondatori îi regăsim în anii “30 “40: Frank knight, Jacob Viner, Henrz Simons, aceştia fiind urmaţi de Milton Friedman, care din anul 1946 devine mentorul spiritual al acestei mişcări neoliberale. Şcoala de Chicago este una din principalele grupări de gândire economică şi surse teoretice de politică monetară nu numai pentru Statele Unite, ci pentru ansamblul ţărilor cu economie de piaţă. Având iniţial ca lider pe Knight şi apoi pe Friedman, ea a menţinut vie tradiţia cantitativă a monedei în S.U.A. şi i-a dat o expresie modernă în cadrul curentului monetarist.

Milton Friedman, care s-a impus ca unul din cei mai proeminenţi economişti contemporani, distins cu premiul Nobel în 1976, a ştiut să folosească o serie de slăbiciuni ale doctrinei keynesiste, ca şi o serie de eşecuri ale unor politici economice de ispiraţie keynesistă promovate de numeroşi discipoli, săvârşind o “contrarevoluţie” împotriva lui Keynes. Menţinând concluziile teoriei cantitative neoclasice, Friedman susţine că rolul dominant în procesele economice revine banilor şi se declară adeptul unei creşteri regulate de cantitate de monedă.

Şcoala monetaristă de la Chicago a furnizat principalii consilieri economici adimistraiei republicane venită la putere în 1968, unele din tezele sale au stat la baza politicilor economice promovate şi de alte guverne occidentale, iar astăzi ea are ecouri şi adepţi în multe ţări, mai ales Germania şi în Elveţia, unde tradiţiile liberale sunt adânc înrădăcinate. Politicile economice ale Administraţiei Reagan şi ale guvernului Theatcher sunt combinaţii ale mai multor teorii, în cadrul cărora îşi găsesc aplicarea şi idei de sorginte monetaristă.

Reprezentanţii şcolii de la Chicago au propus un model de “filosofie socială”, care poate fi etichetat ca “economism”. Aceasta nu înseamnă că omul este motivat doar de impulsuri economice, ci că problemele teoriei sociale şi politice sunt analizate cu instrumentele puse la dispoziţie de economie. Mai mult, economiştii Şcolii de la Chicago, susţine că libertatea depinde, în ultimă instanţă de raporturile economice de tip capitalist, iar activitatea politică este distructivă nu doar pentru libertatea economică, ci pentru libertate în general: ştiinţa economică poate demonstra anumite implicaţii cauzale între sistemul economiei de piaţă şi libertate(“sistemul libertăţii”). Astfel, sistemul explicativ, justificativ al Şcolii de la Chicago este unul inductiv, fără a face referinţă la valoarea intrinsecă a libertăţii sau la concepţii metafizice despre individ.

Demonstraţia virtuţilor sistemului individualist liberal, propusă de Scoala de la Chicago, depinde în foarte mare măsură de faptul în care este explicată “cauzalitatea” care guvernează ordinea economică şi socială. Explicaţia acestei cauzalităţi este una pozitivist-logistică, în sensul că legile care descriu spaţiul socialului sunt generalizări inductive. În eseul “the Methodology of Positive Economics, Milton Friedman preia distincţia pozitivistă dintre raţionamentele analitice care nu oferă informaţii despre realitatea empirică dar permit organizarea cunoştinţelor şi raţionamentele sintetice.

Legătura dintre teoria şi metodologia propuse de şcoala de la Chicago şi liberalism, constă în faptul că dacă “metodele ştiinţei economice pot fi folosite pentru a respinge pretenţiile statismului şi ale intervenţiilor în piaţa liberă, atunci aceste pretenţii pot fi empiric testate”(Friedman). George Stigler, unul dintre reprezentanţii şcolii de la Chicago, susţinea în lucrarea “The Citiyen and the State” că principala competenţă a economistului politic constă în a înţelege cum funcionează un sistem economic în contexte instituţionale alternative. Dacă economistul politic poate contribui cu ceva la discuia despre politica economică, atunci el poate oferi o explicaţie particulară raportului dintre politici şi rezultatele acestora”. Singler continuă prin a arăta că dezbaterea dintre liberali şi intervenţionişti a fost tot timpul una lipsită de unitate deoarece nici unii dintre reprezentanţii celor două “tabere ideologice” nu erau pregătiţi să evolueze cantitativ implicaţiile prescripţiilor lor politice; cu precădere adepţii statului bunăstării au pus mereu sub semnul îndoielii argumentele oponenţilor lor. Implicaia acestei stări de fapt este una logic pozitivistă, conform căreia, aceste chestiuni pot fi analizate în manieră raţională utilizând metodele empirismului.

Ca şi în cazul disputei dintre “monetarişti” şi “keynesişti” este imposibil ca disputele dintre doctrine economice, politice rivale să fie soluţionate prin recursul la obiectivitate, chiar dacă cei implicaţi în aceste dispute sunt reprezentanţi ai empirismului. Aceatsa deoarece datele spaţiului social au implicaţii multiple, implicaţii care scapă legilor empirice. Spre deosebire de ştiinţele exacte, pe modelul cărora îsi construieşte viziunea Şcoala de la Chicago, ştiinţele sociale pot oferi posibilităţi cu mult mai generoase de a fundamenta “strategii de imunizare” pentru diversele teorii economice sau politice.