Cuprins
- Introducere 3
- CAPITOLUL 1.Instrumentele politicii monetare 4
- 1.1.Instrumentele monetare de intervenţie indirectă 6
- 1.1.1.Facilităţi de refinanţare (politica de rescont) 6
- 1.1.2.Politica de „open-market” 9
- 1.1.3.Politica rezervelor obligatorii 12
- CAPITOLUL 2.Banca Naţională a României 17
- 2.1.Mecansimul de transmisie a politicii monetare 17
- 2.2.Operaţiunile de piaţă monetară 20
- 2.3.Rezervele minime obligatorii 25
- 2.4.Decizii BNR în anul 2010 28
- 2.5.Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă.
- Cazul României 29
- 2.5.1.Politica monetară–particularităţi şi limitări pentru o
- economie emergentă deschisă şi de dimensiuni reduse 29
- 2.5.2.Stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară în
- elaborarea politicii monetare 30
- 2.5.3.Evoluţii în ţările din Europa Centrală şi de Est 31
- 2.5.4.Necesitatea unui mix adecvat de politici macroeconomice 33
- 2.5.5.Concluzii 33
- 2.6.Finanţarea dezechilibrului extern şi ajustarea macroeconomică în
- condiţiile crizei financiare.Cazul României 35
- 2.6.1.Perioada intrărilor masive de capitaluri 35
- 2.6.2.Ajustarea macroeconomică după încheierea intrărilor
- masive de capitaluri 42
- Concluzii 45
- 2
- Bibliografie 51
Extras din proiect
Introducere
Politica economică cuprinde totalitatea principiilor şi normelor prin care se guvernează viaţa economică a unui stat, precum şi mijloacele şi metodele folosite pentru asigurarea funcţionării întregului mecanism economico-social. Într-o ţară democratică, bazată pe libertate economică, politica economică depinde de programul politic şi de guvernare al diverselor formaţiuni politice. Guvernele moderne utilizează două mari categorii de măsuri de politică economică pentru a influenţa cererea agregată: politica fiscală, care are ca scop controlul modificărilor nedorite în cererea agregată, prin modificarea cheltuielilor publice şi a impozitelor, astfel că politica fiscală se poate identifica cu politica bugetară; politica monetară, care urmăreşte controlul fluctuaţiilor nedorite privind masa monetară (tratată prin prisma agregatelor monetare), privind rata dobânzii şi cursul de schimb. Experienţa multor state a demonstrat că ambele politici au avut succese, dar şi insuccese în anumite etape, apărând practica unor combinaţii (policy mix) a celor două politici, care trebuie adaptate de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta, iar politica economică vizează şi politica veniturile.
Politica monetară, ca o componentă a politicii economice, cuprinde totalitatea normelor, măsurilor şi instrumentelor adoptate de stat prin intermediul băncii centrale în vederea obţinerii unui echilibru între masa monetară şi cererea de bani, asigurând lichiditatea optimă, controlând inflaţia sau orientând activitatea economică într-o anumită direcţie. Politica monetară modernă a depăşit sfera ei clasică de reglare a emisiunii, circulaţiei şi retragerii banilor din circulaţie. Politica monetară modernă urmăreşte, în esenţă, să furnizeze lichidităţile necesare funcţionării economiei în condiţii de creştere şi stabilitate, deoarece o cantitate de mijloace de plată redusă obligă agenţii economici să-şi limiteze activităţile lor economice (cuantificate prin indicatorii macroeconomici: producţie, investiţii, consum, export, import), iar o cantitate prea mare de mijloace de plată duce la creşterea preţurilor (cu fenomene de inflaţie). Din aceste aprecieri, reiese locul politicii monetare care se află permanent între nevoia de lichiditate şi preocuparea pentru a stăpâni fenomenul inflaţiei. Cea mai complicată relaţie este cea dintre inflaţie şi şomaj.
Politica monetară este preferată de autorităţi, deoarece ea este compusă din multe măsuri discrete, destinate iniţiaţilor, ocolind de regulă confruntarea cu parlamentul, cu sindicatele şi cu marea masă a populaţiei. De asemenea, are o durată redusă între momentul deciziei şi momentul în care se acţionează şi se obţin efectele dorite. Intervenţia este foarte rapidă, putând să dureze câteva ore, zile sau săptămâni, faţă de politica bugetară sau fiscală, care necesită un timp destul de îndelungat între decizie şi aplicare efectivă şi apoi obţinerea efectelor.
Rolul politicii monetare moderne are la bază faptul că politica monetară a reprezentat instrumentul de intervenţie rapidă a autorităţilor asupra comportamentului economic al oamenilor. Această politică a evoluat de la forma de intervenţie directă prin monedă asupra monedei şi asupra oamenilor, la forme de intervenţie indirectă, complexă, cu influenţe pe termen scurt sau lung asupra întregii economii.
Băncile centrale, în funcţie de evoluţia indicatorilor macroeconomici, au la îndemână instrumente de intervenţie directă sau indirectă pentru e efectua ajustări ale dezechilibrelor economice. În condiţiile unei recesiuni (cum este actuala criză economico-financiară mondială) se poate aplica un mix de politici (care poate viza de exemplu o încurajare a creditării pentru a relansa economia sau modificarea ratei de dobândă monetară). Instrumentele si tehnicile folosite sunt variate si diferă de la un caz la altul.
CAPITOLUL 1.INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE
Instrumentele politicii monetare reprezintă metode legiferate prin care se acţionează în domeniul monetar, urmărind fie atingerea unor obiective pe plan intern, fie realizarea unor corelaţii pe plan extern. Aşa cum s-a mai precizat, aceste instrumente acţionează asupra domeniului monetar sau asupra creditului, pe plan intern sau extern, putând fi instrumente de intervenţie directă şi indirectă.
Concret, pentru influenţarea evoluţiei masei monetare şi a ratei dobânzii, pe plan intern, autorităţile monetare dispun de două categorii principale de instrumente, şi anume:
- pe plan monetar, o categorie de instrumente care reuneşte toate intervenţiile autorităţilor monetare în domeniul lichidităţii bancare şi utilizează rolul pe care îl joacă banca centrală în echilibrarea lichidităţilor bancare;
- pe planul creditului, o altă categorie care se referă la proceduri care vizează limitarea acordării creditelor de către bănci şi utilizează mijloacele de constrângere de care dispune puterea publică.
Pe plan extern, autorităţile monetare intervin cu mijloace directe sau indirecte specifice, pentru a asigura paritatea de schimb aleasă.
Teoria monetară prezintă două clasificări importante ale instrumentelor monetare.
După modalitatea de intervenţie din partea autorităţilor monetare există două categorii de instrumente:
a)Instrumente de intervenţie indirectă, care sunt utilizate de banca centrală în relaţiile cu băncile comerciale, cu alţi operatori financiari, neavând relaţii direct cu agenţii economici şi populaţia.
Instrumentele indirecte sunt instrumentele politicii monetare moderne şi ele sunt cunoscute sub denumirea generică de politici, astfel:
1. Facilităţi de refinanţare.
2. Politica de “open-market”.
3. Politica rezervelor obligatorii.
b)Instrumente de intervenţie directă sunt măsuri cu caracter administrativ, vizând nemijlocit consumatorii de credite şi destinatarii finali de monedă. Concret aceste instrumente sunt:
1. Plafonarea creditelor;
2. Controlul valutar;
3. Fixarea administrativă a ratei dobânzilor la credite sau la depozite.
4. Persuasiunea autorităţilor monetare.
După nivelul de aplicare, instrumentele politicii monetare sunt grupate pe cele trei mari grupe:
a)instrumentele asupra monedei centrale;
b)instrumentele asupra activelor sau pasivelor băncilor;
c)instrumentele asupra operaţiilor cu străinătatea.
Preview document
Conținut arhivă zip
- COPERTA SI SUBCOPERTA.doc
- CUPRINS.doc
- Utilizarea Instrumentelor Indirecte de Politica Monetara in Contextul Actualei Crize Financiare.doc
- Utilizarea Instrumentelor Indirecte de Politica Monetara in Contextul Actualei Crize Financiare.ppt