Alergarea de Obstacole - 3000 Metri

Alergarea de obstacole – 3000 metri

Caracteristicile pentru aceasta alergare eşalonată este aşezarea obstacolelor la intervalle relativ mici (în medie 80 m), trecerea acestora făcându-se în condiţii variabile, dependente de tempoul alergarii şi de situaţia in plutonul alergarilor.

Învăţarea tehnicii trebuie să releve problema trecerii rapide a celor două categorii de obstacole, şi anume a obstacolelor fixe şi a gropii cu apă.

În prezent se folosesc două procedee de trecere a obstacolelor procedeul „prin păşire" si procedeul „prin călcare". Procedeul „prin păşire" este folosit în principal de către sportivii de performanţă, iar procedeul „prin călcare" este folosit de începători şi avansaţi. Obstacolul fix, de la groapa cu apă, este trecut în marea majoritate prin procedeul „prin călcare". Procedeul „prin păşire" se foloseşte foarte rar pentru trecerea gropii cu apă si numai de către sportivi foarte puternici si cu performanţe deosebite.

Alergarea de obstacole - procedeul „prin păşire" Descriere tehnică

Alergarea de obstacole prin păşire presupune trecerea peste obstacole fără ca acestea să fie atinse (sărire).

Această alergare este asemănătoare cu alergarea de garduri, dar se execută cu o viteză mai mica. Impulsia dinaintea obstacolului se realizează la o distanţă de 1,20-1,70 m de obstacol, trunchiul este puţin înclinat înainte, sau aproape vertical, aterizarea se realizează la 1-1,10 m după obstacol.

În trecerea obstacolelor prin păşire distingem trei faze: faza de impulsie, faza de zbor si aterizarea dincolo de obstacol. Pentru executarea corectă a trecerii, printr-o impulsie realizată la o distanţă optima de obstacol, executantul trebuie să-şi potrivească paşii de alergare, printr-o accelerare uşoară a alergării. în prima faza, piciorul de atac execută mişcări asemănătoare cu cele care le efectuează alergătorul de garduri, dar amplitudinea lor este mai redusă. Ridicarea genunchiului picioruiui de atac, cu genunchiul uşor îndoit, coincide cu întinderea viguroasă a piciorului de sprijin. Odată cu mişcarea de ridicare a piciorului de atac, braţul opus execută o mişcare de ducere înainte, îndoit din cot, păstrând aproape neschimbată poziţia din timpul alergării.

Faza de zbor începe în momentul în care piciorul de bătaie s-a desprins de pe sol până în momentul aterizării piciorului de atac. Gamba piciorului de atac se extinde suficient de rapid având vârful piciorului în flexie dorsală. Axa umerilor este perpendiculară pe direcţia de alergare, iar trunchiul păstrează poziţia iniţială, fără a accentua prea mult aplecarea înainte.

Piciorul de bătaie se îndoaie din genunchi, apoi este tras rapid prin lateral, si trece peste obstacol depăşind linia trunchiului. Mişcarea este identică celei de la garduri, dar fără amplitudinea mare. Piciorul de bătaie este tras ceva mai devreme decât la garduri, pentru a nu lovi obstacolul. Braţul, care a însoţit piciorul de atac, este tras spre înapoi, printr-o mişcare care păstrează caracterul din alergarea pe plat. Aterizarea dincolo de obstacol nu trebuie grăbită în prea mare măsură, deoarece se poate ivi pericolul lovirii obstacolului. Piciorul de atac va coborî cat mai natural concomitent cu tragerea piciorului de remorcă. Aterizarea se execută pe pingeaua piciorului de atac, realizându-se astfel condiţiile optime pentru reluarea alergării. în poziţia de aterizare proiecţia imaginară a centrului general de greutate a corpului cade pe baza de susţinerea.

Tehnica alergării între obstacole este asemănătoare cu tehnica alergării de fond. Posibilitatea mentinerii unui ritm constant de alergare intre obstacole, ca in cazul alergarii de garduri, nu este posibila, datorita, pe de o parte distantei mari intre obstacole, iar pe de alta parte tempoul de alergare (care se schimba de la o cursa la alta sau de la un tur la altul in cadrul aceleiasi curse), tempou impus de necesitatile de ordin tactic.

Alergarea de obstacole - procedeul prin călcare

Descriere tehnică

Alergarea de obstacole "prin călcare" presupune trecerea acestora prin aşezarea tălpii piciorului pe baza superioară a obstacolului. Impulsia dinnaintea obstacolului se realizează la o distanţă de 1,20-1,50 m de obstacol. Piciorul de avântare se ridică sus, îndoit din articulaţia genunchiului cu trunchiul puţin înclinat înainte (într-o poziţie grupată) şi aterizează pe partea anterioară a tălpii, pe baza de sus a obstacolului.

Alergătorul execută cu piciorul de pe obstacol o impulsie cu întinderea articulaţiilor, urmată de o aterizare cât mai departe de baza de susţinere a obstacolului, fără o înălţare a trunchiului pe verticală. În trecerea obstacolelor prin păşire, distingem trei faze:

- faza de impulsie;

- faza de zbor;

- aterizarea dincolo de obstacol.

Pentru executarea corectă a trecerii, printr-o impulsie realizată la o distanţă optimă de obstacol, executantul trebuie să-şi potrivească paşii de alergare, coordonându-i printr-o accelerare uşoară a alergării. În prima fază piciorul de atac execută mişcări asemănătoare cu cele care le efectuează alergătorul de garduri, dar amplitudinea lor este mai redusă. Ridicarea genunchiului piciorului de atac cu gamba flexată pe coapsă, mult mai sus decât înainte, coincide cu întinderea viguroasă a piciorului de sprijin. Pe mişcarea piciorului de atac, braţul opus execută o mişcare de ducere înainte, îndoit din cot, păstrând aprope neschimbată poziţia din timpul alergării. Faza de zbor începe în momentul în care piciorul de bătaie s-a desprins de pe sol până în momentul aterizării piciorului de atac. Gamba piciorului de atac se extinde suficient de rapid având vârful piciorului în flexie dorsală. Axa umerilor este perpedinculară pe direcţia de alergare, iar trunchiul păstrează poziţia iniţială, fără a accentua prea mult aplecarea înainte