Analiza Tehnicii și Metodica Învățării Loviturii de Atac la Începători în Jocul de Volei

Introducere:

Capitolul I. Analiza izvoarelor literare

Î n procesul instruirii copiilor este absolut necesar de a-l învăţa nu numai să manevreze cu anumite operaţii, dar şi să manifeste interes faţă de muncă, fiind gata de a se ocupa cu aceste procese intens şi productiv, depunând anumite eforturi în orice sferă de activitate. Toate acestea cer de la antrenor cunoaşterea profundă a particularităţilor de vârstă a copiilor, deoarece dezvoltarea psihică şi socială a copiilor în fiecare perioadă de vârstă decurge în mod specific.

Procedeele tehnice sunt acţiunile complexe, de aceea profesorul-antrenorul este obligat să posede o pregătire aprofundată. Majoritatea antrenorilor în lucrul practic cu tinerii voleibalişti se bazează pe cunoştinţe care le-au acumulat pe parcusul anilor de lucru, recomandări specialiştilor în domeniul culturii fizice, analiza izvoarelor literare, publicări din reţeaua globală Internet ş.a. Un val de informaţie, care se revarsă asupra antrenorului este foarte variată şi antagonist. Iar profesorul trebuie să concretizeze problema sau scopul lucrului de a ridica nivelul măiestriei sportive a elevilor.

F ăcând studiul asupra istoriei apariţiei jocului de volei, jocul consta din trimiterea mingii peste plasă din serviciu şi lovirea sus cu două mîni din prima lovitură. Era simplu şi atrăgător deoarece se întrerupea rar. A apărut necesitatea colaborării între jucători, ceea ce a făcut să se execute mai multe lovituri într-un teren, jocul să devină colectiv, iar fazele de atac aibă o durată mai lungă. Şi deci în anul 1919 la cererea de a fi mai interesant şi plăcut jocul de volei apare lovitura de atac. În aceiaşi perioadă a apărut nevoia să se perfecţioneze şi apărarea şi jocul s-a conturat mai bine în apariţia blocajului adăugându-se şi celelalte procedee existente.

În aceeaşi perioadă o problemă esenţială se pune în legătură cu selecţia, deci stabilirea vârstei celei mai potrivite pentru efectuarea acesteia. Pe plan mondial se manifestă tendinţa de realizare a selecţiei la vârsta copilăriei (9-12 ani).

După părerea lui H. G. Williams copiii până la 8 ani nu sunt capabili să prevadă traiectoria unei mingi cu destulă precizie pentru a-şi perfecţiona deprinderile corespunzătoare.

Majoritatea specialiştilor apreciază că: “Cea mai favorabilă perioadă pentru învăţarea deprinderilor tehnice este acea cuprinsă între 9-14 ani”.

Cum remarcă A. Păcuraru la vârsta de începători, nu se cunoaşte lovitura de atac, dar nici nu se exclude învăţarea procedeului de atac pe direcţia elanului cu jucători mai îndemânatici în alcătuirea formaţiei, la începutul fiecărui set, ne putem orienta, în funcţie de eficienţa serviciului fiecărui jucător.

În lucrările A.N.Laputin, N.A.Noscov, S.M.Seroştan se recomandă folosirea programelor de învăţare şi perfecţionarea tehnicii loviturii de atac cu ajutorul metodelor globală şi constructivă, care sunt cunoscute pe rezultatele cercetărilor biomecanice. Pentru formarea deprinderilor loviturii de atac o mare importanţă au şi datele antropometrice (în primul rând înălţimea). Un moment important în programele acesteia sunt diferite corectări în timpul executării mişcării, informaţia periodică şi folosirea mijloacelor tehnice de învăţare.

Ş. Stroie afirmă că dintre mijloacele tehnice de învăţare a loviturii de atac care sunt folosite se menţionează:

- diferite mingi cu schimbarea traiectoriei în zbor;

- construcţii pentru fixarea grupei musculare a sportivului;

- mănuşi de protecţie, îngreunate pentru antrenamentul loviturilor şi aruncărilor.

Toate construcţiile sus numite au şi un şir de neajunsuri, care nu dau posibilitate de a folosi cu mare intensitate în joc capacităţile jucătorilor, de aceea trebuie de a perfecţiona şi de a inventa noi mijloace tehnice pentru învăţarea şi perfecţionarea loviturii de atac.

Lucrările de specialitate ne aduc la cunoştinţă că la învăţarea loviturii de atac, care este împărţită în cinci etape, înainte de învăţarea noului element tehnic trebuie de a dezvolta capacităţi fizice la nivel optim în concordanţe cu elementul tehnic şi de a forma imaginaţie corectă a elementului folosind explicarea antrenorului, demonstrarea tehnicii şi alte metode.

I. Jelezneac formulează un proces de formare a deprinderilor tehnice în volei mai detaliat: pentru stabilirea primordială a deprinderilor trebuie să folosim metoda de exerciţiu standard-repetat, iar pentru perfecţionarea deprinderilor variate metoda exerciţiului repetat-variabil.

Una din căile mai des folosite pentru optimizarea procesului insructiv-educativ în jocul de volei este individualizarea, adică “adaptarea tehnicii sportive şi a procesului de instruire şi educaţie la particularităţile fiecărui jucător” L. Teodorescu (1975), principiul individualizării bazându-se pe informaţia biologică (fiziologică, biochimică şi biomecanică) cât şi pe cea pedagogică şi psihopedagogică A. Nicu (1993).

Instruirea programată după psihologul american B. F. Sкinner (1971) considerat părintele modern al acestei strategii “a instrui înseamnă a organiza relaţii de întărire”. În accepţia acestei strategii programa (sau programul) poate fi definit ca “reprezentând ansamblul paşilor ce conţin o cantitate de informaţie ce urmează a fi simulată de către elevi” I. Nicola (1994).