Caracteristicile Științei

INTRODUCERE

Ştiinţa îi ajută pe oameni să afle mai mult despre vieţile lor şi contribuie la dezvoltarea societăţii.

În esenţa sa activitatea de cunoaştere ştiinţifică a lumii poate fi supusă

estimărilor valorice şi morale fiind o activitate efectuată de om şi destinată omului.

Activitatea de investigare ştiinţifică se efectuează ca oricare alta în

corespundere cu scopuri bine determinate şi ce-i destul de important, este reglată de

unele norme, în cazul dat cognitive şi metodologice, respectarea sau nerespectarea lor fiind un act de alegere morală, ce presupune responsabilitatea profesională a

cercetătorului.

Normele eticii ştiinţei cer ca cercetarea să fie actuală şi să presteze cunoştinţe

noi. O normă importantă este şi acordarea reciprocă a încrederii atât cercetătorului cât şi consumatorilor rezultatelor ştiinţifice.

Unul din sensurile existenţei ştiinţei este abilitatea ei de prognosticare a

viitoarelor rezultate în dezvoltarea sa.

Descriind şi explicând realitatea, ştiinţa purcede la prognosticare.

Doar puterea de prezicere şi prognosticare î-i oferă explicaţiei ştiinţifice

însemnătatea ei reală. Numai în măsura în care sunt explicate datele empirice, putem ajunge scopul suprem al cercetării ştiinţifice – nu protocolarea datelor, colectarea lor, ci înţelegerea, conceperea lor cu ajutorul generalizărilor teoretice care ne vor oferi şansa de prezicere a noilor fenomene şi schimbări de realităţi.

Efectivitatea ştiinţei a făcut un subiect al interogaţiei filozofice. Filozofia ştiinţei încearcă să înţeleagă natura şi justificarea cunoaşterii ştiinţifice şi a implicaţiilor sale etice. S-a dovedit a fi dificil de a folosi metoda ştiinţifică pentru a distinge între ştiinţă şi non-ştiinţă.

CAPITOLUL I

1.1 Noţiuni generale despre ştiinţă

Există diferite înţelesuri ale „ştiinţei”.

Potrivit empirismului, teoriile ştiinţifice sunt obiective, verificabile empiric, şi sunt predicţii ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.

În contrast cu aceasta, realismul ştiinţific defineşte ştiinţa în termeni ontologici: ştiinţa încearcă să identifice fenomene şi entităţi, forţele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forţe, şi sursele acelor forţe în sensul structuriilor interne ale acestor fenomene şi entităţi.

Chiar şi în tradiţia empirică, trebuie să fim atenţi asupra faptului că predicţia se referă la rezultatul unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmaţia „un paleontolog poate face predicţii în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur” corespunde folosirii empirice a predicţiei. Pe de altă parte, ştiinţe ca geologia şi meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicţii exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept ştiinţe. Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile şi prin urmare ipotezele ştiinţifice pot fi doar falsificate.

Pozitivismul, o formă a empirismului, vede ştiinţa, aşa cum aceasta este definită de empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii „pozitivism” şi „empirism” sunt deseori folosiţi ca sinonime. Iată însă ce li se reproşează:

În căutarea unei definiţii, a semnificaţiilor de bază a celor mai simple noţiuni,

aproape întotdeauna descoperim un paradox cu care încă antichitatea căruntă ne-a

familiarizat : paradoxul cunoştinţelor.

Orice definiţie de noţiune, după cum o demonstrează practica, ne provoacă

probleme mari. Cu atât mai mult un amplu, multiplu şi polifuncţional fenomen ca

ştiinţa.

În modul în care definim lucrurile şi fenomenele din jur nu putem defini

fenomenul ştiinţa, ultimul fiind unul specific atât prin natura sa, prin amplicitatea sa,

cât şi prin faptul că dezvoltarea ei impetuoasă a adus în scenă nu numai ştiinţele

propriu-zise, ci şi însăşi ştiinţa despre ştiinţă şi ştiinţa neştiinţei noastre.

Ca orice fenomen social, ştiinţa a apărut la o etapă specifică de dezvoltare a

societăţii, fiind generată dintr-o necesitate bine conturată.

Parcurgând mulţimea de dicţionare, de literatură specială din domeniul

conturat, vom întâlni dificultăţi enorme în definirea ştiinţei, dar vom încerca, în

pofida tuturor incertitudinilor, să facem unele sinteze din definiţiile. Care din puncutl

nostru de vedere sunt cele mai importante şi mai adecvate conceperii noastre.

Orice activitate umană poate fi caracterizată prin următoarele :

- are un scop bine determinat ;

- scontează un rezultat ;

- presupune un sistem de metode cu care va opera pentru a obţine un rezultat ;

- este îndreptată spre grupuri de obiecte şi fenomene, căutând printre ele domeniul

- activităţii sale ;

- activitatea subiecţilor care foermează un cerc de relaţii şi instituţii sociale.

- Ştiinţa, ca fenomen amplu şi complex, este tratată ca :

- activitate umană ;

- ca rezultat al acestei activităţi ;

- ca metode şi cu ajutorul cărora se ajunge la acest rezultat ;

- ca fenomen al culturii ;

- ca ceva opus credinţei ;

- ca instituţie socială .