Glezna și Piciorul

I INTRODUCERE

1.1 Importanţa şi actualitatea temei

Glezna şi piciorul formează împreună un complex anatomo – funcţional menit să susţină întreaga greutate a corpului şi, în acelaşi timp, să asigure mersul pe orice teren.

Piciorul, are deci un rol static şi unul dinamic, de importanţă aproape egală, fiind pârghia terminală a locomoţiei. Hohman denumea piciorul “o operă de artă arhitecturală a naturii”. Într-adevăr, structurarea piciorului uman în timpul îndelungatei evoluţii filogenetice s-a perfecţionat în mod admirabil în vederea asigurării concomitente a stabilităţii şi mobilităţii, a echilibrului şi oscilării, a accelerării şi decelerării.

Datorită acestui rol static şi dinamic al piciorului, traumatismele care intervin asupra lui, au repercusiuni negative asupra stabilităţii şi mobilităţii piciorului. Dintre traumatismele care apar la nivelul gleznei şi piciorului şi anume: entorsele, luxaţiile şi fracturile, de o importanţă mai deosebită sunt fracturile gleznei şi piciorului datorită frecvenţei lor dar şi a sechelelor pe care le lasă. Ca şi frecvenţă fracturile gleznei şi piciorului se situează pe al treilea loc după fracturile extremităţii inferioare a radiusului şi după fracturile extremităţii inferioare a femurului.

Pe lângă impactul medical pe care îl au asupra pacientului, acesta fiind un suferind, fracturile gleznei şi piciorului mai au şi un impact social, datorită incapacităţii de muncă a pacientului, incapacitate de muncă care variază de la 4 la 12 luni sau chiar mai mult în funcţie de tipul de fractură sau de sechelele care rămân. Această incapacitate de muncă îmbracă două aspecte sociale:

- primul, deoarece grevează bugetul statului prin plata ajutoarelor de boală

- al doilea, pacientul fiind considerat o persoană cu handicap.

Pe lângă atenţia deosebită de care se bucură din partea chirurgilor – ortopezi pentru o refacere anatomică perfectă a interliniei articulare, fracturile gleznei şi piciorului se bucură de o atenţie deosebită şi din partea serviciilor de recuperare printr-un program bine stabilit de recuperare medicală.

Recuperarea medicală ocupă un loc foarte important în tratamentul unui bolnav cu fractură de gleznă sau picior, ea fiind obligatorie după scoaterea aparatului gipsat. Prin mijloacele de care dispune: electroterapia, masaj, terapie ocupaţională şi mai ales kinetoterapie, cu un impact favorabil asupra prognosticului funcţional al fracturilor gleznei şi piciorului, recuperarea medicală vine să completeze un gol mult simţit şi propune urmărirea bolnavului până la reabilitarea totală a capacităţii funcţionale care atinge valorile anterior îmbolnăvirii atunci când este posibil, iar atunci când acest lucru nu este posibil, să dezvolte funcţii inhibate sau funcţii compensatorii, care să permită bolnavului o viaţă socială şi profesională normală.

Kinetoterapia a fost şi este o noţiune foarte controversată, teoretizându-se mult asupra definirii noţiunii, a conţinutului sau a sferei mijloacelor pe care le foloseşte. În general este confundată cu gimnastica, chiar cu gimnastica medicală sau sportul şi educaţia fizică.

Kinetoterapia o definim astăzi ca fiind un capitol al terapeuticii medicale care foloseşte efectul mecanic al diferitelor modalităţi de mişcare, în cadrul unei metodologii folosind elemente tehnice împrumutate din educaţia fizică, care se adresează omului bolnav în scop terapeutic şi de recuperare medicală.

1.2 Motivaţia alegerii temei

Motivul pentru care am ales această temă s-a datorat frecvenţei mari a fracturilor gleznei şi piciorului pe care o au în patologia traumatică şi a complicaţiilor majore pe care le poate genera şi anume: redoarea articulară, atrofii musculare, osteoporoză, algoneurodistrofie, modificarea formei anatomice dar şi complicaţii care pot apărea în timpul imobilizării la pat a bolnavului: complicaţii respiratorii, complicaţii circulatorii şi atrofii musculare la segmentele neimobilizate.

Ca urmare acestei stări de fapt, scopul urmărit a fost întocmirea unui program de kinetoprofilaxie a complicaţiilor, a unui program de kinetoterapie cât mai complex şi care să respecte cele 5 etape principale ale recuperării bolnavilor cu fracturi de gleznă sau picior.

1.3 Ipoteza de lucru:

Prin această cercetare mi-am propus să urmăresc eficienţa unui program kinetic, recuperarea funcţională cât mai eficace a gleznei şi piciorului şi reinserţia profesională.

Pacientul trebuie să fie ajutat, ca această afecţiune să nu limiteze timp îndelungat mişcările necesare în viaţa de zi cu zi, şi din acest motiv să nu fie influenţat psihic, în acelaşi timp să poată activa independent, să nu depindă de alte persoane, şi să poată reîncepe cât mai curând posibil activitatea profesională.

1. Dacă recuperarea începe cât mai precoce se va evita apariţia complicaţiilor.

2. Daca pacienţii prezintă un intereres crescut fata de programul de recuperare si vor urma întocmai indicaţiile kinetoterapeutului, la sfârşitul perioadei de tratament vor prezenta o mobilitate articulara, o forţă musculară, o stabilitate si o mobilitate controlata buna evitând astfel rămânerea cu sechele posttraumatice.

3. Dacă se respectă etapele de recuperare a sechelelor după fracturi de gleznă sau picior mersul va fi unul cât mai aproape de normal.

4. Dacă bolnavii prezintă şi alte boli asociate care interferează în recuperarea sechelelor după fracturile gleznei sau piciorului, sau bolnavii prezintă un interes scăzut faţă de programul de kinetoterapie rezultatele pot fi nesatisfăcătoare.

II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A CERCETĂRII

2.1 Elemente de anatomie ale gleznei şi piciorului

Piciorul, segmentul terminal al membrului pelvin, constituie cu glezna un complex structural arhitectonic adaptat funcţiilor sale deosebite.

Deoarece articulaţia talocrurală cu piciorul alcătuiesc un complex funcţional unitar, ce se influenţează reciproc, vor fi descrise împreună.

- Regiunea talocrurală 

Limite:

- superior – de un plan transversal, ce trece prin baza maleolelor;

- inferior – de un alt plan transversal, ce trece prin inserţia tendonului tricipital

Scheletul osos:

Este alcătuit din epifizele distale ale peroneului şi tibiei, care constituie scoaba gambieră, formată din faţa articulară inferioară de pe epifiza distală a tibiei şi cele două maleole, internă şi externă.

Epifiza distală a tibiei are o formă neregulată, cuboidală, prelungindu-se cu UN proces puternic, numit maleola internă, palpabilă sub tegumente. Prezintă o serie de feţe articulare şi şanţuri pe unde culisează tendoane ale muşchilor flexori ai degetelor.

Epifiza distală a peroneului este alcătuită dintr-o proeminenţă turtită dion afară spre înăuntru, palpabilă sub tegumente. De asemenea prezintă feţe articualre şi şanţuri, pe unde alunecă tendoane ale muşchilor peronieri.

- Piciorul -

Limite. Piciorul formează împreună cu gamba un unghi aproape drept, deschis anterior, prezentând o faţă anterioară şi una inferioară, ultima venind în contact cu solul, prin care transmite greutatea întregului corp. Superficial, delimitarea este dată posterior de o linie transversală care trece de 3 cm dedesubtul interliniului tibiotarsian, iar anterior de o linie curbă, ce trece prin comisura degetelor, iar pe lături marginea internă şi externă a piciorului, în profunzime până la schelet.