Înotul

Înotul se poate defini ca fiind capacitatea omului de a se menţine şi înainta la suprafaţa apei. Fiind în primul rând un exerciţiu aplicativ folosit dintotodeauna de către oameni, nu se poate defini data apariţiei lui. Înotul a apărut ca o deprindere necesară omului în munca sa. Oamenii la început s-au stabilit pe marginea cursurilor de apă. Mijloacele de existenţă ale omului primitiv erau vânatul, strângerea fructelor, pescuitul etc. Toate aceste forme ale muncii erau legate de necesitatea de a se deplasa pe distanţe mari şi adeseori de a traversa râuri, lacuri. Încă nu cunoşteau meşteşugul de a construi bărci sau poduri, rămânând o singură posibilitate, înotul. Pescuitul, culegerea scoicilor şi a algelor, vânarea păsărilor de apă, cerea omului să ştie să se menţină deasupra apei, să înoate. Deci ştiinţa de a înota era necesară pentru existenţa omului primitiv.

În diferite perioade ale istoriei omenirii, înotul nu era la fel de răspândit la toate popoarele. Caracterul activităţii oamenilor şi a regiunii în care locuiau, condiţiile geografice şi climaterice aveau o influenţă hotărâtoare asupra răspândirii înotului.

La popoarele care azi trăiesc în aceleaşi condiţii de grad de civilizaţie ca şi omul primitiv de acum câteva milenii şi au condiţii climaterice favorabile, înotul este foarte răspândit. De exemplu: în Oceania exerciţiul cel mai caracteristic este “călăria pe valuri” cu o scândură sau un trunchi de copac. Hawaienii erau renumiţi ca înotători şi pescari. Se spune că ei se scufundă sub apă şi pot să prindă peştele cu mâna sau chiar cu gura.

Despre răspândirea înotului la diferite popoare putem să ne dăm seama după frecvenţa cu care înotul este amintit în folclor. Găsim o serie de legende, balade, epopee vechi la diferite popoare, în care înotul este amintit în legătură cu diferiţi eroi sau a căror eroi erau buni înotători.

În Sparta înotul era un mijloc important de călire şi de întărire a organismului. La romani, în faza de ascensiune a imperiului, înotul a folosit în pregătirea militarilor, pe lângă călărie, scrimă şi trasul cu arcul. După terminarea exerciţiilor militare, tinerii se aruncau în apa Tibrului, se spunea că înotul reînprospăta forţele şi aducea somn dulce.

O dată cu renaşterea, găsim pasaje în lucrările diferiţilor gânditori umanişti care recomandă înotul. Prima carte de înot apare la Ausburg în 1538, de Nicolaus Winnmann cu titlul “Colimbetes, sive de arte natandi dialogus”. Cartea caută să combată părerea ostilă a umaniştilor faţă de înot. Arată valoarea înotului atât pentru sănătate, cât şi pentru utilitatea practică.

Înotul a devenit sport abia în a doua jumătate a secolului XIX. Se organizează primele concursuri de înot, la început pe plan naţional, apoi pe plan internaţional, care culminează cu prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne.