Kinetoterapie

INTRODUCERE

Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, termenul de handicap desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă sau incapacitate. Handicapul este o variantă legată de elemente foarte diverse între care cel medical şi cel psihologic joacă un rol important. Datorită handicapului persoana este dezavantajată în ceea ce priveşte relaţia cu mediul social.

Este cunoscut faptul că după 1989 România a fost considerată „ţara copiilor handicapaţi". În realitate numărul copiilor handicapaţi din ţară este de aproximativ 40.000 reprezentând 4,89% din totalul persoanelor deficiente fizice. Încă de la naştere aceşti copii sunt marginalizaţi şi împinşi la periferia societăţii.În ţările dezvoltate există numeroase preocupări de încadrare socială şi profesională a acestei categorii de persoane.

În abordarea problematicii deficientei-incapacităţii-handicapului am pornit de la Regululile Standard de Egalizare a Şanselor pentru Persoanele cu Handicap. În cadrul acestor reguli standard se insistă asupra acordării îngrijirilor medicale şi a reabilităţii, a asigurării unei vieţi de familie normale a unei educaţii corespunzătoare. Scopul final este încadrarea în muncă, asigurarea serviciilor de sprijin necesare sau a protecţiei sociale atunci când este nevoie. Egalizarea şanselor presupune de asemenea şi participarea la viaţă religioasă, cultură, sportivă şi desfăşurarea unor activităţi de recreere. Toate aceste elemente depind de asigurarea accesibilităţii la mediul în care trăieşte persoană în cauză.

În sfera preocupărilor lucrării de faţă sunt cuprinse şi modalităţi de şcolarizare a copilului deficient fizic. Mulţi dintre aceşti copii sunt internaţi de timpuriu în instituţii specializate pentru ameliorarea şi consolidarea stării de sănătate. Spitalizarea este, de cele mai multe ori, de durată, copilul pierzând contactul cu familia, cu prietenii şi cu şcoala. Asistenta medicală , precum şi recuperarea funcţională a acestor copii este de neconceput fără ajutorul devotat şi conştient al familiei. Copilul handicapat îşi petrece o parte din viaţă să în instituţii specializate (spitale, sanatorii, şcoli), dar numai cei ce sunt mai apropiaţi lui pot să-l ajute, să-l ajute, să-l îndrume pentru a se forma ca om într-adevăr readaptat socialmente.

În cadrul aspectelor medicale am insistat pe reacţiile organismului în condiţiile reducerii mişcării. În condiţii de imobilizare apar tulburări fizice, metabolice şi psihice.Medicul de medicină generală care are în îngrijire astfel de pacienţi trebuie să recunoască toate aceste aspecte pentru a preveni apariţia lor. În cazul în care ele deja au apărut este necesară intervenţia promptă şi specializată. În rezolvarea acestor probleme medicul de familie trebuie să fie permanent în contact cu kinetoterapeutul, cu medicii specialişti, cu asistentul social şi cu psihologul. Echipa astfel formată va fi aptă să rezolve problemele pacienţilor cu deficienţă fizică. Mulţumim conducerii Centrului Şcolar Suceava pentru ajutorul şi sprijinul acordat şi pentru permisiunea de a testa copiii.

1. Importanţa şi actualitatea temei

Pornind de la ideea importanţei pe care condiţiile optime o au asupra evoluţiei unui copil deficient-fizic, am analizat variantele în acest domeniu prin punerea în comparaţie a sistemului românesc cu cel internaţiounal. Importanţa pe care o are mişcarea în viaţă oricărui individ este majoră, mişcarea fiind un element care-şi face simţită prezenţa încă din primele momente ale vieţii. Actul motric intră în sfera psihică datorită relaţiilor care există între sistemele de contracţii musculare şi impresiile corespunzătoare. Distingem 2 domenii cu rol important în mişcare: cel al propriului corp şi cel al legăturilor sale cu mediul înconjurător.

Psihomotricitatea îi oferă copilului gestul, îi oferă conştiinţă corpului, îl plasează în timp şi spaţiu, îi asigură capaciatatea de a-şi conduce mişcările pentru a relaţiona cu sine şi cu lumea exterioară.

Rolul kinetoterapiei în reeducarea psihomotrică este majoră. Reeducarea trebuie începută încă din primii ani de viaţă, eficienţa unui tratament dipinzând de precocitatea instalării acestuia şi de competenţă specialiştilor. Astfel, cu cât reeducarea va începe din primele momente ale descoperirii deficienţelor, ci atât obiectivul principal al kinetoterapiei în acest sens, va fi mai uşor de atins, ajungerea la o viaţă aproape independentă. Copilul deficient fizic doreşte să fie independent, să-şi întemeieze o familie, să desfăşoare o activitate profesională care să-i permită asigurarea unor condiţii optime de viaţă şi să participe activ la viata comunităţii. Pentru realizarea acestor deziderate este nevoie de o susţinere reală din partea societăţii şi a familiei.

2. Reflectarea în literatura de specialitate

În literatură de specialitate, psijomotricitatea capătă conturul unei funcţii complexe fiind văzută că o aptitudine ce înglobează aspectele activităţii motorii punând bază şi pe manifestările funcţiilor perceptive.

Psihomotricitatea, prin modalitatiile de acţionare, oferă capacitatea copilului de a-şi stăpâni corpul, de a îmbunătăţi echilibrul fizic şi mental,de a amplifica legăturile cu obiectele, cu mediul înconjurător şi conexiunile cu un alt individ.

Arlette Bourcier afirmă că „tot ceea ce copilul vede, întâlneşte, atinge, manevrează, din momentul în care el vede, atinge, manevrează...contribuie la dezvoltarea inteligenţei sale „ iar cuvintele lui J.J.Rousseau: „dacă voiţi a cultiva inteligenţa cultivaţi-va mai întâi forţele pe care ea trebuie să le guverneze" , vin în completarea celor afirmate anterior.

Mişcările sunt strâns legate de psihic şi implică personalitatea în totalitate iar psihicul este strâns legat de mişcările care îi condiţionează dezvoltarea. Deci mişcarea apare că o formă de gândire.

În România, Epuran s-a ocupat foarte mult de problematica pe care o ridică psihomotricitatea. El a definit psihomotricitatea că „expresia maturizării şi integrării funcţiilor motrice şi psihice la nivelul pretins la integrarea funcţională bună a individului în ambianţă".