Metode și procedee metodice bazate pe relația efort-odihnă

Argument

În ultimele decenii, sportul a devenit o activitate care solicită organismul sportivului uneori până la limita posibilităţilor sale, micşorând capacitatea de efort a acestuia.

De aceea, în procesul continuu al activităţii sportive, refacerea organismului, în general, şi a capacităţii de efort, în special, este o condiţie esenţială, cu repercusiuni directe asupra acumulării fizice şi tehnico-tactice, fără de care reuşita procesului de instruire nu este deplină.

Refacerea (reechilibrarea biologică) reprezintă partea componentă a procesului de antrenament care reuneşte ansamblul mijloacelor naturale sau artificiale, provenite din mediul intern sau extern, utilizate dirijat şi raţional, în scopul accelerării proceselor de restabilire a „homeostaziei organismului” la nivelul anterior modificărilor acesteia, prin stresul psiho-fizic indus de efortul sportiv şi, în final, chiar în scopul depăşirii vechiului nivel funcţional.

Din punct de vedere fiziologic, refacerea organismului după efort este rezultatul unor procese metabolice anabolizante în cadrul unor corelaţii corespunzătoare dintre organism şi mediu, în care intervenţia activă a medicului şi antrenorului capătă o importanţă tot mai mare.

Organismul uman, după teoria supracompensării a lui Folbort, poate să-şi refacă spontan, pe cale naturală, capacitatea de efort, printr-o lungă perioadă de odihnă pasivă, în care predomină efectele trofotrope (vagale). În aceste condiţii au loc intensificări ale tonusului parasimpatic general, cu influenţă asupra diferitelor sisteme, aparate şi organe, care vizează în ansamblu reparaţiile subcelulare şi celulare, reîncărcarea depozitelor energetice, acumularea de mediatori chimici, hormoni, vitamine etc. Cu alte cuvinte, în timpul refacerii nu se produce o oprire sau o suspendare a metabolismului, ci acesta este comutat spre latura anabolică, de refacere şi reparaţie tisulară.

Capitolul I. Efortul şi oboseala

Procesele de refacere au caracter oscilant, ondulatoriu, cu intensitate tot mai mică odată cu îndepărtarea în timp de la momentul efortului, pentru ca apoi, după o perioadă de timp, a cărei durată este în funcţie de intensitatea şi volumul sau dificultatea efortului, să se stingă complet.

După un singur efort scurt şi nu prea intens, capacitatea de efort refăcută se situează aproape de nivelul iniţial. În schimb, după eforturi repetate, în orele în care organismul se află la nivelul cel mai înalt al supracompensării, efortul depus poate fi mai mare decât înainte; în cadrul refacerii ce urmează, supracompensarea atinge un nivel mai înalt, atestând o creştere substanţială a capacităţii de efort a sportivului.

Repetarea efortului specific de antrenament, în perioada în care traiectoria oscilantă a refacerii organismului se găseşte într-un punct aproximativ egal cu cel al capacităţii anterioare de lucru, toleranţa organismului faţă de solicitare nu este crescută şi, deci, efortul suportat nu va fi mărit. În aceste condiţii, refacerea poate asigura cel mult o recuperare a capacităţii anterioare de lucru, dar nu duce la sporirea potenţialului biologic.

Când efortul propriu-zis din antrenament survine într-o fază de subcompensare, rezultatul efortului poate duce la o epuizare mare, pe care refacerea ulterioară nu o poate ridica nici măcar la nivelul capacităţii de lucru existente anterior. Efortul propriu-zis, depus atât în antrenamente, cât şi în competiţii, cu parametrii ce definesc dificultatea lui, solicită inegal sistemele, aparatele şi organele implicate. Ca urmare, viteza şi gradul de refacere ale diferiţilor parametri funcţionali ai organismului sunt variate, primii parametri care se refac fiind cei neurovegetativi (puls, tensiune arterială, frecvenţă respiratorie etc.), urmaţi de cei metabolici şi, în final, de restabilirea sistemelor fine, enzimatice oxidoreducatoare şi neurohormonale.

Restabilirea este mai mult sub dependenţa sistemului nervos central, el însuşi restabilindu-se mai greu după funcţiile vegetative sau metabolice. De aceea trebuie să apreciem restabilirea organismului după efort nu numai prin simpla urmărire a frecvenţei cardiace sau a altor parametri neurovegetativi, ci prin urmărirea tuturor parametrilor.

După cum am mai spus, unul din obiectivele esenţiale urmărite prin antrenamentul sportiv este creşterea capacităţii de efort a organismului.

Reamintim că înţelegem prin capacitatea de efort posibilităţile organismului de a desfăşura un lucru mecanic de o intensitate cât mai mare şi de a-l menţine timp cât mai îndelungat posibil.

Cu alte cuvinte, capacitatea de efort constă în posibilităţile sistemului neuromuscular activ de a elibera, prin glicoliză sau fosforilare oxidativă, energia necesară pentru producerea unui lucru mecanic cât de mare posibil şi menţinerea acestuia timp cât mai îndelungat.

Trebuie precizat însă că suportul capacităţii de efort, al activităţii în general şi al activităţii psihice în special, îl constituie o dezvoltare adecvată a structurilor şi funcţiilor organismului, care trebuie să se adapteze efortului solicitator. Această adaptare se face treptat, prin modificările ce apar în organism sub influenţa efortului din antrenament, scopul final fiind executarea unui lucru dat, cu un efort fizic şi psihic mai mic decât în perioada anterioară începerii unei activităţi fizice. Creşterea capacităţii de efort se obţine deci prin antrenament, definit în general prin pregătirea motrică specială a sportivilor într-o anumită ramură de sport, în vederea creşterii măiestriei sportive pentru obţinerea unor performanţe valoroase.