Optimismul Liberal Francez

Optimismul liberal francez

Jean Baptiste Say (1767-1832)

S-a nascut la 5 ianuarie 1767 in Lyon, Franta si a murit la 15 noiembrie 1832 la Paris. Economist francez, cunoscut pentru legile lui asupra pietei, care presupun ca cererea este cea care creeaza oferta.

Dupa ce si-a terminat educatia, Say a lucrat pentru o perioada scurta de timp pentru o companie de asigurari si apoi a lucrat ca jurnalist. In 1794, a devenit editor la o revista nou infiintata, dedicata ideilor Revolutiei Francez; iar mai tarziu editor – sef al aceleiasi reviste.

In 1807 incepe o afacere cu o filiatura de bumbac, pe care o vinde in 1813. A detinut un post la „Conservatory of Arts and Crafts” din 1817 pana in 1830 si a fost profesor de economie politica la College de France, din 1830 pana la moartea sa. Lucrarea sa principala a fost „Traite d`economie politique” (1803).

Cauza depresiunii economice, considera Say, nu sta in deficitul general al cererii, ci in supraproductia de pe unele piete si subproductia de pe alte piete.

Legea lui Say a ramas un principiu central in gandirea economica ortodoxa pana la Marea Recesiune din anii `30.

Lucrari principale: „Traite d`economie politique” („Tratat de economie politica”) – 1803.

J.B. Say este considerat cel mai reprezentativ economist al liberalismului clasic francez. In „Tratat de economie politica” Jean Baptiste Say, apare ca un bun cunoscator si admirator al lui Adam Smith, intreprinde o sistematizare si ordonare a ideilor aparute in

„ Avutia natiunii”. El reia ideile promovate de Adam Smith si incepe sa le ordoneze logic. La un moment dat alti doi mari economisti ai vremii, Gide si Rist, afirmau ca tot ceea ce a facut J.B Say a fost sa contureze in felul sau unic toate ideile englezului. Acest lucru a dus la transformarea politicii economice engleze intr-una cu caracter francez.

Considerand ca obiectul economiei politice este „simpla expunere a manierei in care se formeaza, distribuie si consuma bogatiile”, Say va aborda procesele de productie, schimb si repartitie, elaborand o schema clara a distributiei bogatiilor, care lipsea atat la Smith, cat si la Ricardo. Say va inceta sa considere antitetice evolutia salariului si a profitului si nu va mai acorda o atentie exagerata rentei funciare, considerand ca atat salariul, cat si profitul si renta depind simultan de cererea existenta pe piata si de raportul cerere – oferta.

Principala contributie alui J. B. Say la gandirea economica este elaborarea „legii debuseelor” sau „Legea Say”.

Say nu mai face o distinctie clara intre valoare si avutie. Aici nu se mai considera ca valoarea presupune rodul muncii si nici nu mai atrage dupa sine raporturi sociale bine determinate. Say aduce in viata economica un alt personaj, pe care il considera principal: intreprinzatorul. Acesta trebuie sa fie mai mult decat un proprietar funciar pasiv si cu mult mai mult peste lucratorul care este obisnuit sa primeasca ordine si sa le execute. Francezul crede in omul de afaceri indraznet, aflat intr-o continua miscare, care se adapteaza in acelasi timp cu tehnologia. Aceste idei isi iau radacinile in revolutia industriala care a marcat evolutia Frantei. Intreprinzatorul ajuta la echilibrarea preturilor serviciilor si produselor. Un om de afaceri va reusi sa repartizeze valoarea catre diferite servicii productive care la randul lor se vor imparti catre diferite industrii. Asta inseamna ca teoria lui Say este justa, pentru ca distributia se va coordona cu schimbul si cu productia. Sfarsitul secolului al XVIII- lea si inceputul secolului al XIX lea a adus teoria “mainii invizibile” a lui Adam Smith la care s-a adaugat si “teoria pietelor sau a debuseelor” a lui Jean Baptiste Say.

Legea debuseelor (Legea Say)

Aceasta lege ar putea fi formulata astfel: marfurile isi servesc unele altora ca debusee, detinatorii lor se afla succesiv in ipostazele de vanzator si cumparator, suma vanzarilor se echilibreaza cu cea a cumparatorilor, echilibrul cerere – oferta se realizeaza automat, fiind excluse dezechilibre economice de amploare si necesitatea oricarei interventii exterioare pietei.

„Legea debuseelor” exprima acelasi optimism liberal ca si „teoria mainii invizibile” a lui Smith. Ea a fost interpretata ca o garantie a existentei perpetue a unui echilibru economic general, pentru ca cererea totala nu este altceva decat suma veniturilor factorilor de productie, care reprezinta valoarea produselor, deci oferta totala. Prin urmare, cererea totala este intotdeauna egala cu oferta totala; crizele de supraproductie, somajul nu pot fi decat fenomene trecatoare.

In realitate insa, fata de ipoteza ca marfurile se schimba pe marfuri, banii nefiind decat un simplu intermediar care faciliteaza schimbul; banii joaca un rol mult mai complex in economie. Schimbul intermediar de bani poate induce modificari in echilibrul dintre cerere si oferta, pentru ca marfurile se pot schimba nu doar pe marfuri, ci si pe credit. Dezechilibrul cerere – oferta poate fi provocat, de asemenea si de repartitia venitului national.

Aceasta lege afirma ca tot ceea ce este produs poate fi vandut – la pret rezonabil; o criza generala de supraproductie, o strangulare a ansamblului pietelor este imposibila. Sigur, este posibil ca pe anumite piete, pentru produse determinate si pe o durata limitata, marfa excedentara sa nu gaseasca consumator, dar aceste crize sunt de natura provizorie; ele nu pot dura si nici nu pot perturba grav functionarea sistemului capitalist, aceasta dereglare tine de o proasta repartitie a consumului, de o adaptare defectuoasa a capacitatilor de productie care nu au putut urma modificarile cererii; ea nu poate fi decat provizorie.

Intr-o scrisoare adresata lui Malthus, J.B. Say scrie:

„ In realitate, noi nu cumparam obiectele pentru consumul nostru ca numerar, cu banii din circulatie cu care le platim. Trebuie ca mai inainte noi sa fi cumparat acest numerar prin vanzarea produselor noastre.

Din moment ce fiecare dintre noi nu poate cumpara produsele altora decat cu propriile sale produse oamenii vor cumpara cu atat mai mult cu cat vor produce mai mult. De aici concluzia urmatoare: daca anumite marfuri nu se vand, este din cauza ca altele nu se produc; numai productia deschide debusee produselor.”

Produsele constituie, intr-un fel, propriile lor debusee, toate costurile de productie fiind cheltuite direct sau indirect pentru cumpararea productiei.

In figura 1.1 este reprezentata schematic functionarea unei economii redusa la doi poli, intreprinderi (in care intreprinzatorii-capitalisti iau deciziile referitoare la productie, la investitii si la angajari) si familii in care lucratorii- consumatori incaseaza venituri care remunereaza serviciile pe care ei le-au prestat si decid asupra destinatiei acestor resurse. In acest sistem extrem de simplificat nu apar relatii cu exteriorul, nu exista stat, iar sistemul bancar nu functioneaza, cum se va vedea, decat pur si simplu cu rol de intermediar.