Organizarea și Desfășurarea Competițiilor la Jocurile Sportive

Capitolul 1. CONSIDERAŢII GENERALE

1.1 Istoria competiţiei sportive

Dezvoltarea psihică a omului nu poate fi înţeleasă în plenitudinea ei dacă nu se i-a în consideraţie una din dimensiunile fundamentale psiho-comportamentale ale personalităţii – jocul.

Jocul a fost considerat de majoritatea psihologilor ca o activitate caracteristică vârstei de creştere, copilăriei. Jocurile, însă, însoţesc întreaga evoluţie a omului, până la bătrâneţe; chiar dacă formele lor de manifestare se modifică, principalele caracteristici se păstrează dând fiecărei vârste o savoare particulară, răspunzând unor nevoi şi tendinţe fireşti şi permanent umane (M. Epuran, 1994).

Reieşind din cele spuse mai sus este corect ca jocul să fie privit ca un fenomen social, ca o formă de activitate umană specifică, atractivă şi recreativă (indiferent de solicitările la efort fizic şi psihic) şi totodată educativă. Spunem educativă deoarece constituie şi mijloc de integrare socială. De aici şi veridicitatea conceptului în care jocul este considerat în general, joc din care au derivat formele de manifestare ale exerciţiului fizic cunoscute sub denumirea de sporturi şi mai ales jocuri sportive. Jocurile sportive reprezintă o formă de activitate socială organizată, o formă specifică de manifestare şi practicare a exerciţiului fizic, la care participanţii sunt constituiţi în două echipe aflate într-un raport de adversitate tipică – neostilă (rivalitate sportivă) – raport determinat de întrecerea prin luptă în vederea obţinerii victoriei sportive cu ajutorul mingii (sau a altui obiect de joc), manevrată conform unor reguli prestabilite (Leon Teodorescu,)

M. Epuran susţine că esenţa incontestabilă a jocurilor sportive este întrecerea, concursul. Întreaga activitate socială şi pedagogică pusă în slujba acestei disciplini are drept obiectiv major momentul de „confirmare a eficienţei” în competiţie.

Atât specialiştii – practicieni şi teoreticieni – cât şi sportivii, indiferent de vârstă şi de valoare sunt unanim de acord că, „motorul”, stimulatorul activităţii sportive îl constituie competiţia. (Leon Teodorescu,).

Competiţia este un fenomen caracteristic fiinţei umane, născut din dorinţa naturală de întrecere. Omul, în ontogeneză este caracterizat de apariţia, încă din primele momente de conştiinţă, a dorinţei de întrecere cu sine şi cu alţii, dorinţă care, pe măsura trecerii timpului, se conturează tot mai mult şi ajunge să-i caracterizeze întreaga viaţă psihică şi socială.

Întrecerea este fenomenul care stă la baza întregii ierarhii sociale producând individului (în caz de reuşită) satisfacţii dintre cele mai profunde sau (în caz de nereuşită) stări sufleteşti de dezamăgire, furie, dar şi dorinţa de a reveni, de revanşă şi implicit de perfecţionare prin muncă pentru un viitor succes. În acest sens considerăm că dictonul lui Pierre de Coubertin este edificator: „Ai învins – continuă, ai pierdut – continuă ! ”, valabil nu numai în activitatea sportivă ci şi în celelalte sfere ale activităţii sociale. Societatea care pune la baza ei întrecerea, competiţia organizată, de evidenţiere a valorilor, este o societate performantă. Considerăm că în acest sens activitatea sportivă a fost şi este singura activitate socială care valorifică în mod sistematic şi continuu, pentru diferite vârste, dorinţa de întrecere (A. Dragnea, 2002). A fi component al unei echipe care se întrece şi încearcă sau o să aibă victoria împotriva unei echipe adverse constituie motivaţia fiecărui jucător, chiar dacă el practică numai ocazional un joc sportiv; efectele şi influenţele pozitive ale practicării jocului (ca exerciţiu fizic) asupra organismului, asupra sănătăţii şi psihicului, sunt implicite acestei motivaţii, care corespunde satisfacerii necesităţilor de cultură şi educaţie sportivă ale omului modern, tendinţele de competitivitate şi autodepăşire caracteristice modului de viaţă contemporan (Leon Teodorescu,).

Această motivaţie îi determină pe jucătorii de performanţă să suporte duritatea şi rigorile antrenamentului, să renunţe la multe dintre satisfacţiile pe care le oferă viaţa cotidiană acelora care practică sportul ca agrement sau acelora care, regretabil, nu-l practică.

Competiţia sportivă sau, mai corect spus, competiţia prin exerciţiile fizice, a fost prezentă din primele etape ale dezvoltării omenirii începând cu confruntările războinice, apoi de dans, luptă şi întreceri pe bază deprinderilor naturale, ajungând până azi sub forma jocurilor şi sporturilor consacrate şi recunoscute social – istoric.

Proiectarea, organizarea, desfăşurarea şi analiza competiţiilor sportive constituie, în această etapă de dezvoltare istorică, un sistem de cunoştinţe ce ne îndreptăţesc să putem vorbi de o adevărată teorie a competiţiei (Const. Adrian Dragnea, 2002).