Relația Antrenor-sportiv

CAPITOLUL I

1. INTRODUCERE

1.1. Motivaţia alegerii temei

De-a lungul timpului, s-a dovedit fără nici o îndoială că antrenorul este una dintre figurile domonante ale întregii activităţi sportive. Motivul pentru care am optat în alegerea temei cu titlul “Relaţia dintre antrenor şi sportiv” a fost scoaterea în evidenţă şi găsirea de argumente a dublei formaţii a antrenorului, de instructor şi educator, şi asupra echilibrului permanent care trebuie să existe între aceşti factori, deoarece antrenorul lucrează întotdeauna aproape singur cu sportivul sau cu echipa şi îi predă, ca să spunem aşa, toate materiile (tehnice; tactice; pregătirea fizică; şi cea psihică, teoria etc.), fiindcă nu este posibil a se concepe lupta sportivă fără un puternic suport moral şi nici fără un fundament fizic care presupune o pregătire psihică ireproşabilă. Încă un lucru important pe care doresc să-l scot în evidenţă în această lucrare este rolul fiecăruia atât al antrenorului cât şi al sportivului în activitatea sportivă, dar şi în societate, în lumea din care aceştia fac parte. Antrenorul asigură pregătirea sportivului de la A la Z, creând alături de el spectacolul, competiţia. El nu are de-a face cu oamenii formaţi, cu diplome de specialitate, ci îşi formează elevii luându-i uneori de la vârsta şcolară, asigurându-le maturizarea în colectivul lui.

Dar cel mai mult, desigur, meseria de antrenor se aseamănă cu aceea de profesor de educaţie fizică, care este de fapt formaţia de bază a majorităţii antrenorilor. Cu toate acestea între ele sunt multe deosebiri. Profesorul rezolvă în principal sarcinile generale ale educaţiei fizice, privitoare mai ales la dezvoltarea armonioasă şi întărirea sănătăţii, antrenorul se ocupă de specializarea şi perfecţionarea până la măiestrie într-o ramură. Profesorul este mulţumit dacă întreaga clasă şi-a asigurat un bagaj minim, antrenorul urmăreşte realizarea maximului posibil, a marii performanţe, ocupându-se cu precădere de cei selecţionaţi din marea masă a tinerilor.

Sportivul reprezintă pentru antrenor un caz special care îi solicită multă atenţie, preocupare, studiu şi muncă. Jucătorul deşi este şi trebuie să fie în mod obligatoriu organic integrat în echipă, reprezintă o individualitate distinctă cu personalitatea şi mai ales cu necazurile şi bucuriile lui, cu problemele personale care îl frământă şi îi influenţează randamentul.

Numai cunoscându-şi bine fiecare jucător, studiindu-l atent în toate comportările, antrenorul poate acţiona eficient pentru ridicarea valorii individuale a acestuia pe toate planurile. Fiindcă în esenţă activitatea oricărui antrenor se concentrează asupra ridicării valorii generale a fiecărui sportiv la cota lui maximă şi folosirea acestuia în slujba echipei la limita superioară a randamentului şi a revenirii psihice. Orice întâlnire cu un sportiv reprezintă pentru antrenor un moment de muncă şi implicit un prilej de a acţiona cu subtilitate asupra personalităţii lui, formării caracterului, într-un cuvânt a educării lui.

CAPITOLUL al II-lea

2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Definirea conceptului de antrenament sportiv

În esenţă antrenamentul sportiv constituie un proces de perfecţionare a dezvoltării fizice şi a aptitudinilor de mişcare ale indivizilor, el deosebindu-se de educaţia fizică prin scopurile şi organizarea sa. Prin antrenamentul sportiv se urmăreşte pregătirea indivizilor pentru obţinerea în diferitele ramuri de sport a performanţelor maxime.

Comparativ cu procesul educaţiei fizice, care contribuie la formarea unui sistem fundamental de cunoştinţe, calităţi motrice şi deprinderi de mişcare, antrenamentul sportiv le specializează şi adecvat conţinutului şi cerinţelor ramurilor de sport, le perfecţionează până la virtuozitate. Deosebiri de seamă apar şi în privinţa organizării sale, întrucât, de regulă acest proces de pregătire nu se adresează tuturor categoriilor de indivizi, ci cu precădere celor dotaţi cu aptitudini pentru practicarea cu un randament superior a diferitelor ramuri de sport. Pe plan organizatoric, antrenamentul sportiv diferă de educaţia fizică şi prin faptul că unităţile de instruire proprii acestui proces se constituie după capacităţile şi valoarea randamentului celor ce-l practică şi nu corespunzător criteriilor folosite.

În antrenamentul sportiv deşi, în general, se respectă criteriul vârstei şi al sexului, întâlnim echipe de junior I, II, III toate reprezentând unităţi instructive, create pe baza valorii şi perspectivei de afirmare a subiecţilor respectivi pe treptele superioare ale activităţii sportive.

Tot ca urmare a criteriului valoric se instituie şi sisteme competiţionale diferenţiate. Dimensiunile acestora, de regulă, sunt restrânse spre vârful piramidei şi largi spre patru mari eşaloane ale sportului şi, implicit, cu dificultăţile ce trebuie învinse în lupta pentru consacrare.

În structura procesului antrenamentului sportiv, ca dealtfel şi în cea a educaţiei fizice, se disting două laturi strâns legate între ele şi anume, instruirea şi educaţia.

Înţelegerea exerciţiului fizic ca mijloc al antrenamentului sportiv numai în sensul structurilor finite ale acestuia, concretizat în elemente, procedee tehnice, acţiuni tactice, exerciţii de dezvoltare a forţei; vitezei; îndemânării; rezistenţei, ar constitui o interpretare unilaterală a problemei.