Rețeaua de Telefonie Mobilă GSM

I. INTRODUCERE

Primul sistem radio si de telefonie disponibil comercializat este cunoscut sub numele de serviciul de telefonie mobilă îmbunătăţit (IMTS) si a fost pus în funcţiune în 1946. Sistemul era destul de nesofisticat, dar nu exista nici aparatura electronică solidă. Cu IMTS, un turn înalt de transmisie era înălţat aproape de centrul oraşului şi se transmiteau şi receptau mai multe canale alocate, de la antenă din vîrful turnului. Orice instalaţie cu o rază de acţiune putea încerca să prinda unul dintre aceste canale şi o transmisie completă. Din nefericire numărul canalelor disponibile nu au putut satisface nevoile utilizatorilor. Soluţia acestei probleme a reprezentat-o celularul. Zonele urbane au fost imparţite în celule de cîţiva kilometri diametru, fiecare celula operînd intr-un set de frecvenţe (transmisie şi recepţie) diferite faţă de frecvenţă celulelor adiacente. Deoarece puterea transmiţătorului într-o anumită celulă a fost menţinuta la un nivel suficient pentru a deservi acea celulă, acelaşi set de frecvente putea fi folosit în mai multe locuri din oraş. Începînd cu anul 1983, două companii, o companie de cablu şi altă denumită Transportor Aerian, au primit licenţă de a opera în fiecare teritoriu important. Două caracteristici ale sistemelor celulare sunt importante prin utilitatea lor. Prima - sistemul controla hand-off, atunci cînd abonaţii treceau dintr-o celula intr-alta, telefoanele lor de maşina, în conjuncţie cu echipamentul electronic sofisticat de pe site-ul celulei (cunoscut şi ca staţie de baza) şi switching offices (cunoscute şi ca MTSO) făceau transferul de la o frecvenţă la alta fără nici o pauza sesizabilă. A doua - sistemul era de asemenea proiectat să localizeze abonaţii, chemăndu-i în fiecare celulă. Atunci cand era localizat vehiculul în care se afla abonatul chemat, echipamentul îi repartiza un set de frecvenţe şi conversaţia putea începe.Tehnologia de transmisie iniţială folosită între vehicule si amplasamentul celulei (site) era de natură analogica. Este cunoscut ca Serviciul Avansat de Telefonie Mobilă (AMPS). Schema analoaga folosită s-a numit FDMA (Frequency Division Multiple Access). Dar era transmisiilor digitale începea şi multe companii care operau în acest domeniu au decis ca schema de transmisie digitală era de preferat. Rezultatul a fost TDMA (Time Division Multiple Access). În Europa, schema aleasă a fost adaptarea TDMA folosită în Statele Unite si a fost denumită Groupe Special Mobile. De atunci, numele a fost shimbat în GSM (Sistemul Global de Comunicatii Mobile).Dezvoltarea GSM-ului a început devreme în anii 80. A fost văzută apoi ca principalul reazem pentru planurile infrastructurii de comunicatie mobilă din Europa pentru anii 90. Azi, GSM -ul şi versiunile sale DCS 1800 si PCS 1900 s-au raspandit mult dincolo de Europa de Vest cu retele instalate in toate tarile.

Povestea incepe 1982 cand Conferinta Europeana a Postei si a Administratiilor Telecomunicatiilor (CEPT), fiind alcatuita apoi din administratiile telecomunicatiei a douazeci si sase de natiuni a luat doua decizii foarte importante. Prima a fost sa stabileasca o echipa cu numele "Grup Special Mobil" (de aici termenul "GSM", care exista azi pentru Sistem Global pentru Comunicatiile Mobile) pentru a dezvolta un set de standarde comune pentru o viitoare retea celulara pan-Europeana. A doua a fost pentru a recomanda ca doua benzi de frecvente de 900 MHz sa fie puse deoparte pentru sistem. CEPT a luat aceste decizii intr-o incercare de a rezolva problemele create de dezvoltarea necoordonata a sistemelor de comunicatie mobila nationala individuala folosind standarde incompatibile.