Centrală termică pe lemne

1. Introducere in domeniul instalatiilor si echipamentelor de incălzire

1.1. Introducere

Căldura este pe planeta noastra o condiţie indispensabilă a vietii. De asemenea aceasta este placută, relaxantă si o sursă de bună dispoziţie. Confortul nu apare doar datorită unei temperaturi a aerului fixată conform dorinţei individuale. La fel de importantă este şi temperatura tuturor suprafeţelor din care este alcătuit spaţiul.

Este important ca cedarea de căldură a corpului uman să fie uniformă pe toate părţile. Dacă se cedează prea multă căldură doar într-o singură direcţie (datorită suprafeţelor reci sau a unui curent de aer) sau dacă cedarea de căldură este împiedicată doar într-o direcţie (suprafeţe mult prea fierbinţi, îmbrăcăminte groasă), apare o senzaţie neplăcută.

Cu cât este mai joasă temperatura aerului din încăpere, cu atât mai calde trebuie să fie suprafeţele înconjurătoare (suprafeţele pereţilor, podeaua, tavanul, suprafeţele uşilor şi ale ferestrelor), pentru a se crea o atmosferă confortabilă. Spre deosebire de alte sisteme, sistemele noastre de încălzire asigură un confort sporit. Influenţa nefavorabilă a pereţilor reci exteriori şi a ferestrelor (schimbul de radiaţie cu corpul) dispare datorită elementelor de încălzire montate pe peretele exterior , în special sub ferestre.

1.2. Istoria instalaţiilor de incălzire si impactul acestora asupra calitătii vieţii oamenilor

Încălzirea locuinţelor a reprezentat o preocupare foarte importanta in viaţa omului, incă din cele mai vechi timpuri. Deşi trăiau într-o zonă cu climă blândă, egiptenii şi mesopotamienii aveau nevoie să se încălzească în perioadele mai reci. Ei ardeau materiale combustibile dintre cele mai diverse pentru că lemnul era rar în aceste zone şi trebuia păstrat pentru cuptoarele de sticlărie, olărit sau metalurgie. Cei bogaţi dispuneau totuşi de mangal, pe care-l ardeau în recipiente din argilă. Dar, în general, încălzirea era asigurată de cuptorul la care se gătea, alcătuit din două pietre şi, mai rar, construit din cărămizi.

La începutul mileniului al II-lea î.Hr., în Mesopotamia era cunoscut hornul, dar, timp de multe secole, nu a fost folosit, fiind socotit inutil în casele fără etaj, unde o singură gaură în acoperiş, deasupra sobei, era suficientă pentru evacuarea fumului.

Grecii şi romanii foloseau acelaşi sistem. Ruinele oraşului Pompei demonstrează că numai cuptoarele brutarilor aveau coşuri; casele, chiar cele cu un etaj, aveau gaura clasică din tavan, fumul şi gazele calde folosind, în acest caz, la încălzirea camerei de sus, unde erau depozitate carne, peşte, fructe şi alte produse alimentare la uscat.

Tot la Pompei s-au găsit cazane mari, strămoaşele, în acelaşi timp, ale cazanelor pentru încălzit apa, cât şi ale cazanelor tubulare pentru încălzire. La romani s-au descoperit o schiţă a încălzirii prin pardoseală, precum şi instalaţii de apă rece şi caldă. Casele celor bogati şi băile publice aveau „hipocaustes” (instalaţii subterane pentru încălzire): parterul era construit pe piloni, între care se afla un canal subteran, prin care circula aerul cald provenit de la un cuptor alăturat. În ceea ce priveşte apa caldă, într-o vilă din Pompei, s-a descoperit o instalaţie alcatuită dintr-un cuptor deasupra căruia se afla un cazan de plumb, cu fundul de cupru, alimentat cu apă rece dintr-un tub, de la un rezervor. Sala de baie primea, în acelaşi timp, apă caldă de la cazan şi apă rece de la rezervor.