Politică în domeniul energiei

PARTEA 1

1. NECESITATEA POLITICII ENERGETICE. CONSIDERATII GENERALE

Energia reprezinta un factor essential in asigurarea competitivitatii economiei comunitare, asa cum rezulta si din obiectivele strategice stabilite pentru perioada 2000-2005 (COM/2000/154) de catre Comisia Europeana.

Capacitatea unei societati de a evolua depinde, intre altele, de abilitatea sa de a-si procura energia necesara-sub variate forme primare (brute) si de a o face utilizabila pentru diferite destinatii finale-sub forma energiilor secundare (derivate). Aceasta depinde de o succesiune de procese de conversie care, la randul lor, constituie o activitate social ace contribuie in dezvoltarea societatii.

Statele consumatoare (si, in majoritatea lor, importatoare nete de energie) evolueaza intr-un context energetic mondial, alaturi de alti doi factori (agenti) active-producatorii/exportatorii de energie si companiile de profil- cu care se afla in raporturi dinamice de interdependenta in care echilibrele atinse la un moment dat, sunt de regula, fragile, temporare si instabile. Modalitatile de reglare a raporturilor de forte pe pietele energetice inregistreaza modificari de indata ce unul dintre cei factori active este afectat de situatia pietei. De aceea, este indispensibil ca perturbarile pietei sa fie anticipate si, in functie de aceasta, sa fie operate ajustarile necesare in strategiile energetice.

Pentru statele care se afla intr-o stare accentuate de dependenta fata de pietele de energie internationale, fluctuatiile mai ample de pe aceste piete pot fi resimtite sub forma unor constrangeri deosebi de puternice, ce pot periclita nu numai echilibrul macroeconomic, ci insasi posibilitatea de a-si defini o politica energetica nationala. Din aceste considerente, nici un stat, oricat de liberal s-ar dovedi si de increzator in capacitatea mecanismelor de reglare automata a pietei, nu poate ignora necesitatea obiectiva a elaborarii unei politici energetice.

Desi, practice, incercarea de configurare a unei politici energetice a UE a fost insotita de conflicte puternice intre elementele de politica comuna, pe de o parte, obiectivul constituirii unei piete unice a energiei si obligatia comuna de a actiona in directia ameliorarii conditiilor de mediu reprezinta elementele incontestabile de convergenta si interdependenta intre statele member ale UE. Eforturile in directia elaborarii unei politici commune in acest domeniu constituie un exemplu de europenizare a politicii energetice (Usherwood, 1998), desi, pana in anii ’80, majoritatea acestor incercari s-au finalizat cu esecuri. Matlary (1997) identificat insa si o serie de succese in aceste tentative incepand cu anii ’90, care vizeaza problematica liberalizarii pietelor interne ale electricitatii si gazului natural (George, 1985), Hancher (1998) considera ca schimbarile cele mai relevante din ultimii ani sunt cele mai legate de directivele privind liberalizarea pietelor gazului si electricitatii.

Un aspect demn de relevant il constituie corelatia dintre tentativele de creare a unei politici energetice commune a UE, pe de-o parte, si dezvolatarea institutionala a UE, pe de alta parte.

2. PREMISELE POLITICE SI ECONOMICE ALE UNEI POLITICI COMUNE IN DOMENIUL ENERGIEI

In perioada 1945-inceputul anilor ’70, pornind de la aprecierea conforma careia, in reconstructia de dupa razboi, un rol esential il va juca energia, guvernele democratice vest-europene au considerat ca sectorul energie trebuia integral controlat de stat. Industriile au fost nationalizate, iar pentru evitarea abuzului de putere s-a recurs la solutia proprietatii publice si/sau a controlului public. Asa s-au nascut, intre altele, Electricite de France si Gaz de France in 1946, in Franta si ENEL, in 1962, in Italia. Avand in vedere rolul dominant al statelor in politica de energie din acea perioada, primele tratate ale Comunitatilor Europene (Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului CECO si Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice- EURATOM) nu au inclus, printre obiectivele lor, sectorul de energie in ansamblu, cid oar unele componente ale acestuia.

CEC, infiintat prin Tratatul de la Paris in 1951, a creat o piata comuna a carbunelui, care in final nu s-a dezvoltat si pe alte directii. Tratatul EURATOM, incheiat in Roma in 1957, isi are originea in criza petrolului din Suez din 1956, propunandu-si, pe de o parte, reducerea dependentei fata de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de alta parte, sa ofere o contrapondere la dominatia nucleara a SUA si URSS care incepuse sa se manifeste la acea vreme. Mai tarziu, EURATOM a incurajat dezvoltarea programelor nucleare nationale.

Crizele de energie din anii ’70 au condus la interventii energice ale statelor individualizate in sectorul energiei. Pe agenda politica europeana a aparut o noua problema, si anume aceea a securitatii aprovizionarii cu energie. Au fost initiate programe costisitoare pentru constructia de centrale nucleare si s-au alocat subventii pentru energiile alternative. A fost create Agentia Internationala a Energiei, cu scopul de a supraveghea alocarea resurselor financiare pentru programe in domeniul energiei. In acelasi timp, au inceput sa se contureze politici nationale in domeniul energiei si sa fie create agentiile de implementare a acestora. Totusi, unele interventii planificate ale guvernelor nationale s-au dovedit lipsite de succes, ceea ce a pus sub semnul indoielii capacitatea lor de a interveni, individual, in politica de energie.

Primele abordari in favoarea unei politici a energiei cu deschidere catre piata (liberalizarea) au inceput sa apara in Marea Britanie si SUA inca din anii ’70. Anumite structuri functionale care operau izolat, dar destul de eficient, in special in SUA, reprezentate prin producatori independenti care furnizau energie in retele publice au indus opinia potrivit careia acest tip de intreprinderi s-ar putea extinde, largind numarul actorilor din sector si incurajand concurenta.

Ultima etapa, cuprinsa intre sfarsitul anilor ’80 si sfarsitul anuloir ’90, s-a caracterizat printr-o revitalizare a eforturilor si incercarilor de configurare a unei politici commune a UE.

La mijlocul anilor ’80, noua gandire a inceput sa castige tot mai multi adepti, iar globalizarea economiei mondiale si aparitia diferitelor initiative guvernamentale de liberalizare a pietelor de energie au erodat tot mai mult controlul statului asupra sectorului.

Globalizarea a adus in discutie rolul statului-natiune, nu in sensul reducerii rolului si a prerogativelor acestuia, ci al transformarii functiilor sale si al depolitizarii spatiului national pentru unele sectoare economice. Liberalizarea, ca o consecinta imediata a globalizarii, implica in mod necesar un transfer de responsabilitate de la stat catre sectorul privat, concomitant cu preluarea corespunzatoare a atributiilor de reglementare de catre agentii guvernamentale.

In ciuda coexistentei celor doua abordari, una traditionala si cealalta, de piata, cea din urma a devenit in anii ’90, daca nu neaparat o realitate palpabila pentru toate statele, cel putin o aspiratie si un nou principiu de organizare.

Totusi, noua paradigma contine inca intrebari la care se asteapta raspunsuri. Una este legata de durata transpunerii efective in practica, avand in vedere faptul ca schimbarea infrastructurilor in domeniul energiei, se crearea unui nou model energetic, pe langa faptul ca este foarte costisitoare, are o durata destul de mare in timp (de min. 30 de ani) perioada in care interventia guvernamentala va continua sa se faca simtita. O alta intrebare de refera la compatibilitatea politicilor de energie cu cele de mediu si sociale; ultimele doua ramanand, pentru un timp nedefinit, in sarcina exclusive a guvernelor.