Antropologie Lingvistică

Ancheta dialectală ca formă de comunicare

Situaţia se modifică în secolul al XX-lea, când gândirea lingvistică înregistrează o profundă modificare a perspectivei prin apariţia structuralismului, concepţie asociată, în primul rând, cu numele lui F. de Saussure: înţelegerea ca sistem a limbii deplasează punctul de greutate de la „fapt“ la „ansamblu“, în măsura în care diferitele unităţi ale limbii sunt considerate, ca existând şi funcţionând în virtutea relaţiilor dintre ele. Teoria saussuriană despre limbă se conturează şi este percepută ca atare - ca o reacţie la concepţia istorico – comparativă, dominată în epocă.

Această nouă optică, care conciliază sincronia şi diacronia impune noi exigenţe metodologice, atât descrierii sincronice, cât şi cercetării istorice a fenomenului lingvistic. Descrierea sincronică trebuie să aibă în vedere, distincţia dintre zonele stabile şi cele mobile.

Notaţiile izolate de nume şi cuvinte româneşti, din textele slavo-române şi apariţia textelor în limba română trebuie disociate în discutarea evoluţiei limbii şi culturii româneşti: ele au o semnificaţie istorică diferită. Cele dintâi, cuvinte româneşti din textele slavo-române, fenomen rezultat al unor circumstanţe exterioare, independente de opţiunile celui care scrie, reprezintă cele mai vechi atestări scrise, pentru istoria limbii române; primele texte româneşti, rezultat al deciziei celui care scrie, marchează o dată în evoluţia limbii şi culturii româneşti, constituindu-se în premisă necesară a dezvoltării variantei literare, a închegării şi ca „limbă a culturii“ a limbii române.

Adâncirea înţelegerii naturii şi funcţionării limbii, a pus în evidenţă importanţa deosebită a vorbitorului, atât în actul de comunicare, cât şi în organizarea sistemului lingvistic. Ca urmare vorbitorul, vorbitorul, care - în calitatea sa de purtător, beneficiar sau „creator“ al limbii, a fost dintotdeauna presupus – individ sau ca membru al colectivităţii – în explicarea fenomenului lingvistic, este implicat ca participare conştientă sau subconştientă, voită sau involuntară, în realizarea procesului evolutiv, rolul său, interferând cu acţiunea altor factori, interni sau externi fenomenului lingvistic. Expunerea care urmează, îşi propune să pună în evidenţă, prin câteva exemple din istoria limbii române, relevanţa factorului subiectiv, înţeles ca acţiune deliberată a vorbitorului/vorbitorilor asupra limbii.

Factorul subiectiv, intervenţia deliberată a vorbitorului asupra idiomului pe care îl foloseşte, poate acţiona ca modelare, într-un sens anumit a uzului limbii.

Această nouă optică, care conciliază sincronia şi diacronia impune noi exigenţe metodologice, atât descrierii sincronice, cât şi cercetării istorice a fenomenului lingvistic. Descrierea sincronică trebuie să aibă în vedere, distincţia dintre zonele stabile şi cele mobile, reprezentate prin acele ,,puncte“ în ,,sincronie“. Abordarea istorică implică – în coordonatele sistemului, luarea în considerare a multiplelor corelări, care condiţionează funcţionarea sistemului şi care pot explica ,,schimbarea“, deci evoluţia limbii.

Decizia de utilizare în scris a limbii române, poate fi considerată, ca reprezentând elementul declanşator, premisa necesară a întregului proces de dezvoltare a variantei literare; crearea de texte – traduse sau originale, constituie evenimente a căror realizare implică în mod necesar, (ca orice act lingvistic), decizia individuală sau de grup. Pe baza unei opţiuni cu profunde implicaţii, se întemeiază prelucrarea textului, în sensul adaptării lui, de la un grai la altul, prin înlocuirea elementelor locale divergente.