Cervantes și John Barth - Între Romanul de Aventură și Actul Critic

Argument

Lucrarea de faţă îşi propune o reconstrucţie a imaginii personajului lui Cervantes, Don Quijote, dar şi o altă abordare a temei romanului.

Nu îmi propun să anulez în cazul lui Don Quijote nici regimul de „personaj al lui Cervantes“ şi nici să confirm exhaustiv direcţia în care evoluează critica la adresa romanelor cavalereşti sau pe cine şi ce a sancţionat autorul în romanul său.

Propun să privim altfel imaginea acestui cavaler. Aşa cum nebunia devine motiv literar care declanşează totul şi nu justifică nimic, tot astfel personajul lui Cervantes, dincolo de condiţia evidentă de construct literar, poate deveni cu uşurinţă o metodă critică

Contra-argumentele sunt puternice: Don Quijote nu e un personaj? Avem un roman fără personaj? Sau cel mai cunoscut personaj din literatura universală nu e decât un atac la adresa cuiva, o manieră de a critica?

Avem un roman în spatele căruia se fundamentează şi se subînţelege o atitudine critică ce nu are voie să răzbată la suprafaţă, iar când o face autorul creează confuzii şi paradoxuri retrăgându-se tot timpul. Don Quijote nu e nici cavaler şi nici nebun, ci e un personaj şi un procedeu de critică în acelaşi timp.

De cele mai multe ori reflecţiile profunde şi logic structurate ale lui Don Quijote sunt surprinzătoare în ciuda condiţiei sale intelectuale simple; a vorbit el atunci când a menţionat despre vârsta de aur sau autorul care critică prezentul şi societatea supusă schimbărilor de tot felul?

Luciditatea alternează cu iluzia, cu „ideea fixă“ cum o numeşte Auerbach; prin urmare în momentele de recăpătare a logicii, de revenire a personajului, Cervantes vorbeşte fără restricţii prin intermediul cavalerului său, însă când ponderea afirmaţiilor auctoriale devine prea mare se declanşează din nou „ideea fixă“, iar registrul comic şi confuz revine.

Cervantes este un prozator desăvârşit şi un critic experimentat. Când simte că lucrurile devin evidente şi se subînţelege o atitudine critică, autorul devine „neutru“, lăsându-şi personajul să evolueze în întâmplări inedite condiţionate de nebunia lui.

Cum a fost văzută această carte care nu spune nimic şi totuşi afirmă atât de multe lucruri? A fost privită, probabil, cu un ochi critic şi cu intenţia de a găsi ceva care să atragă după sine consecinţe, dar pare o carte „la locul ei“ şi asta pentru că legăturile între iluzie şi realitate sunt aparent fragile şi de neidentificat din pricina metodei bine puse la punct: un personaj nebun care din când în când îşi revine, face afirmaţii logice şi coerente a căror validitate o anulează tot el.

Astfel, opera lui Cervantes este structurată după modelul concret al unui roman, iar prin acest termen nu înţelegem altceva decât faptul că funcţionează după definiţia firească şi foarte cunoscută a speciei literare, însă, în structura lui distingem o critică a romanelor cavalereşti, dar şi una la adresa epocii scriitorului.

Utilizarea protagonistului ca o mască, afirmaţiile pline de semnificaţii care aparent nu spun nimic, dar care totuşi aduc în prim plan realitatea socială, garantau scriitorului reuşita, realizarea scopului fără a suporta consecinţele unei critici prea aspre, deoarece ponderea aparenţă-esenţă este una extrem de echilibrată.

Ce spune opera cervantină la o primă vedere şi ce spune dacă e mai bine privită? Există, fără îndoială, o legătură strânsă autor-personaj; pe tot parcursul romanului cele două instanţe îşi cedează reciproc locul cuvenit în ordinea desfăşurării evenimentelor, unul utilizând omogenitatea realităţii, celălalt bucurându-se de privilegiile iluziei ca mod de viaţă.

Voi urmări etapele prin care personajul lui Cervantes devine o metodă de critică, un construct prin care autorul îşi exprimă convingerile şi critică anumite aspecte ale societăţii şi voi analiza astfel cât de cavaler este Don Quijote şi cine sau ce este el.

Cum am afirmat anterior scopul este să clarific legătura aparenţă-esenţă, ce apare în structura romanului şi ceea ce este cu adevărat, ce este personajul şi ce nu este încercând nu să reîncadrez imaginea personajului, ci să o îmbogăţesc prin acest fel de abordare, care părăseşte pentru moment sfera strictă a personajului care răspunde pentru tot. Poate fi desigur o abordare, să-i zicem forţată, dar nu una greşită, căci personajul lui Cervantes poate fi o metodă eficientă de critică.