Expresivitatea Structurilor Incidente în Proza lui Marin Preda cu Referire la Romanul Moromeții

Caracterul concret al limbajului popular şi spontanei¬tatea comunicării orale îşi lasă amprenta asupra naturii relaţiilor sintactice şi asupra raportului dintre planul expre¬siei şi planul lor semantic .

Construcţiile incidente reprezintă un fenomen de oralitate populară sau cultă. Diversitatea construcţiilor incidente şi frecvenţa lor ridicată caracterizează vorbirea populară şi familiară. Unele construcţii incidente, de tipul automatismelor verbale, specifice vorbirii neîngrijite se abat de la normele literare. Folosirea cu precădere a construcţiilor incidente este specifică stilului beletristic, ca mijloc de reproducere a vorbirii populare, ca trăsătură de autenticitate, precum şi stilului retoric ca procedeu al emfazei.

Structurile/construcţiile incidente care provoacă dislocarea pot rămâne în planul obiectiv al comunicării, chiar dacă desfăşoară un plan secund, paralel cu cel principal, cu care începe enunţul:

Cărţile pe care ţi le-am dat mai demult, sper că n-ai uitat de ele, te rog să mi le aduci mâine la facultate.

sau trec într-un plan subiectiv al exprimării atitudinii afective faţă de conţinutul comunicat:

Iar am alunecat fir-ar să fie de polei, de era să-mi rup un picior.

Raporturile de subordonare rămân în mod frecvent implicite, în planul semantic al textului, fiind dominate de raporturile de coordonare (şi mai ales de coordonarea copulativă), care le „înlocuiesc”. Astfel, în enunţul Dacă s-a întâmpla şi nu-i găsi pe nimeni, să te întorci imediat, între s-a întâmpla şi nu-i găsi pe nimeni, în plan semantic trebuie intuită o relaţie de interdependenţă predicat – su¬biect, relaţie mascată în planul expresiei gramaticale de o relaţie de coordonare copulativă.

În enunţurile „Te duci şi-i arăţi şi-i tot degeaba”, „Mă vezi că nu mai pot de obosită şi nici nu-ţi trece prin gând să-mi dai o mână de ajutor”, relaţia de coordonare maschează un raport se¬mantic concesiv. Enunţul „Eu mă omor cu un milion de treburi, şi el stă şi se uită” conţine în plan semantic o relaţie de opoziţie ş.a.m.d.. Construite astfel, enunţurile se înscriu în expresivitatea generală a limbajului popular prin caracterul lor accentuat subiectiv.

Când se exprimă gramatical, relaţiile de subordonare se caracterizează prin elemente specifice, unele marcând textul din perspectiva componentei subiective a mesaju¬lui : las'că, plus că, măcar că, de vreme ce ş.a. Unele ele¬mente de relaţie, cum sunt conjuncţiile că şi de, marchează textul din perspectiva acţiunii funcţiilor poetică şi expre¬sivă. Astfel, conjuncţia că funcţionează ca instrument al propoziţiilor enunţiative exclamative şi ca element de asigurare a echilibrului ritmic al enunţului: „Că rău mai eşti!...”. Conjuncţia de reliefează conţinutul semantic al enunţului dominat de modul potenţial-optativ al ver¬bului-predicat : „De-ar veni odată vara !...”; conjuncţiei de, se alătură uneori, în sensibilizarea stării subiectu¬lui vorbitor, adverbele măcar sau numai: „Măcar de-ar veni şi el!...”, „Numai de-ar trece mai repede!...”

Raporturile de subordonare sunt în mod frecvent poli¬semantice; în planul lor semantic coexistă mai multe ca¬tegorii de informaţii „obiective”, situate într-o anumită perspectivă subiectivă. Coexistă cel mai frecvent, în simul¬taneitate, circumstanţele de condiţie şi cauză: „Dacă tot ai pus problema, hai să discutăm!”, timp şi cauză: „Cum de-abia am venit, când eu sunt aici de mai bine de o jumă¬tate de oră?!...”, cauză şi scop : „La ce să mai fi rămas acolo?”