Trei Destine Umane și Literare Nefericite - Stefan Octavian Iosif

1. St. O. Iosif. S-a născut, în octombrie 1875, la Braşov. Cronologic, a fost al cincilea din cei unsprezece copii (şase băieţi şi cinci fete), ai profesorului Ştefan Iosif şi ai Paraschivei (Erfilia) Mihălţeanu – fiică de preot şi nepoată a dascălului - cărturar Gavril Munteanu (1812 - 1869), autorul primei traduceri în limba română a Suferinţelor tânărului Werther de Goethe şi al unor valoroase manuale şcolare, dicţionare şi gramatici, membru al Academiei Române

După absolvirea ciclului primar, în satul natal, viitorul poet frecventează, mai întâi, Gimnaziul din Braşov, condus de tatăl său. Apoi, după o întrerupere de doi ani, obţine, la Liceul bucureştean “Matei Basarab”, titlul de “laureat în litere şi ştiinţe”.

“Proaspăt” bacalaureat, St. O. Iosif s-a înscris, în toamna anului 1895, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (dar n-a frecventat cursurile). Abia peste opt ani, şi atunci “la insistenţele Nataliei Negru”, se va reînscrie la aceeaşi facultate şi-şi va “trece” examenele. La licenţă, s-a prezentat, în 1907, cu teza: Influenţele străine asupra literaturii române – foloasele şi relele lor dar a fost notat “cu bilă neagră”, de profesorul Dimitrie Onciul. Eşecul l-a determinat să renunţe, pentru întotdeauna, la licenţă.

La 21 de ani, St.O. Iosif debutează cu o carte de traduceri: Apostolul, de Petöfi şi publică, în anul următor, un volum omagial intitulat simplu: Versuri (1897). Elev fiind, debutează, în mai 1892, în presa literară. Avea abia şaptesprezece ani atunci când, în “Revista şcoalei” – publicaţie a Liceului (azi: Colegiu Naţional) “Carol I” din Craiova, în paginile căreia întâlnim numele lui Petru Vulcan, N. Burlănescu-Alin, G. Ţiţeica, Traian Demetrescu şi Alexandru Macedonski – i-a fost tipărită poezia Izvorul şi (“îndată după aceea”) el “îşi vede”, în paginile aceleiaşi reviste, şi Craiul ielelor, traducere după Goethe

Ca urmare a colaborării la “Revista şcoalei” , între adolescentul St. O. Iosif şi C. D. Fortunescu, profesor al Colegiului craiovean şi viitor director al “Arhivelor Olteniei”, va avea loc un schimb de scrisori, al căror conţinut îl ajută pe cititor să afle cum gândea, atunci, şi care erau stările sufleteşti care îl stăpâneau pe poet.

În perioada următoare, “găseşte audienţă, destul de lesne”, la “Adevărul” şi, “apreciat de Al. Vlahuţă”, publică, la “Viaţa”, de data aceasta, versuri proprii şi traduceri (în special) din Heine. Îl aflăm, apoi, la “Convorbiri literare”, “modesta” “Povestea vorbei”, la “Epoca literară”, redactată de I. L. Caragiale (care l-a folosit şi ca secretar).

De-a lungul timpului, Steo a publicat un număr mare de poezii originale, traduceri şi prelucrări (din La Fontaine, Verlaine, H. Ibsen, R. Wagner, Goethe, Petöfi, Heine, Schiller, Lenau, Schelley, Uhland, Shakespeare etc.) şi în alte numeroase periodice: “Floare albastră”, “Semănătorul”, “Curierul literar”, “Voinţa naţională”, “Tribuna, “Minerva”, “Calendarul Minervei”, “Viaţa românească” “Ramuri”, “Luceafărul”, “Flacăra”, “Lumina literară“, ”Viitorul”, “Cumpăna” ş.a.

Are şansa să fie cunoscut şi apreciat de un important (atunci) colecţionar de artă, Virgil Cioflec, care dispunea de o bună stare materială şi care îi propune poetului (pe care îl va şi cunoaşte personal), să-l însoţească, un timp, în străinătate.

La început, St. O. Iosif ezită. Voia, i-a mărturisit binevoitorului său, să-şi “facă, mai întâi o carieră” (o viza pe cea de învăţător de ţară). Până la urmă, cedează. Şi, ca urmare, în toamna anului 1899 pornesc la drum Şi voiajează, împreună, “doi ani întregi”, Parisul (“Cetatea lumină”, cum defineşte el capitala Franţei) , Tirolul, Bavaria, unde audiază, cu un deosebit interes, celebrele concerte simfonice de la Bayrenth.