Deparentarizarea copilului din perspectiva asistenței sociale

Argument

“Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută şi necruţătoare a spiritului uman.” (Daro şi Mc. Carthy, 1991)

Abandonul, ca formă de neglijare, duce la consecinţe şi mai grave. “Copiii nimănui” cresc cu sentimentul că nu aparţin nimănui, cu atât mai puţin unei familii despre care nu au nici un fel de reprezentare. Astfel un copil moare încet sufleteşte/spiritual, afectiv ajungând un neadaptat, negăsindu-şi locul în societate.

În lucrarea de faţă am încercat să surprind perspectiva pe care asistenţa socială din România o are asupra fenomenului de abandon.

Este drept că (foloseşte altceva sau şterge) acest fenomen a existat din cele mai vechi timpuri (capitolul 1), dar s-au găsit alternative pe măsura organizatorică a societăţilor de atunci. În societatea sofisticată de astăzi, în sistemul de valori complicat după care se ierarhizează societatea modernă, cum poate un copil cu “handicap” spiritual creat/dobândit (ca să nu-l amintim şi pe cel intelectual) să se adapteze?

O definire a abandonului (capitolul 2) conturează cel mai bine următorul aspect: societatea este cea “bolnavă”, ea dă naştere la familii “bolnave” care la rândul lor acţionează anormal, iar acest anormal al acţiunilor “părinţilor” afectează întotdeauna copiii.

Acţiunile, împrejurările (capitolul 3) în care îşi abandonează părinţii/familiile copiii sunt diverse dar în mare parte nejustificate (fără nici o intenţie de incriminare a lor), însă consecinţele (capitolul 4) sunt devastatoare pentru dezvoltarea copilului ca individ. Depersonalizarea care are loc asupra copilului face din el o verigă slabă a societăţii.

De aceea trebuie pus un mare accent pe prevenirea (capitolul 5) acestui fenomen pe cât posibil, iar aici trebuie implicată în mare parte comunitatea/ societatea care dă naştere acestui fenomen. De asemenea, ca asistenţi sociali, ca oameni pentru oameni, cunoscând consecinţele cu care copilul abandonat pleacă din instituţiile de ocrotire, trebuie să acţionăm nu numai în a micşora amploarea fenomenului de abandon, ci şi în a îmbunătăţi viaţa copiilor abandonaţi, în a le uşura adaptarea în societatea din care fac parte.

Strategiile de intervenţie adoptate până în prezent la nivelul asistenţei sociale româneşti (capitolul 6) încep să se contureze şi să ia amploare, problemele ivite în această direcţie preocupă şi captează din ce în ce mai mulţi specialişti (nu numai din domeniul asistenţei sociale). Eforturile făcute privind această problemă încep să dea roade (ca exemplu putem arăta aici la reacţia pe care o are comunitatea vis-à-vis de profesia de asistent social – una pozitivă – ce începe să capteze cât mai mulţi indivizi)

Studiile de caz, prezentate în lucrarea de faţă, exemplifică modul în care serviciile de asistenţă socială şi specialiştii în domeniu reuşesc, prin toate eforturile, depuse să prevină abandonul copiilor, dar şi elementele obiective care intervin şi modifică în mod negativ procesul intervenţiei.

“Este dificil de crezut că în următoarea perioadă de timp am putea asista, ca urmare a aplicării unor măsuri eficiente, la o scădere semnificativă a ratei abandonului.

Abandonul copiilor este o problemă cu cauze profunde, de ordin economico – social şi educaţional. Numai când va exista o acţiune concertată care să aibă ca rezultat creşterea nivelului de trai al întregii populaţii şi modificarea mentalităţilor, ne putem aştepta la o diminuare a amplorii acestui fenomen.” (Ana Muntean, 2002) (nu şitu daca trebuie sa faci trimitere in introducere. Cred c ar da mai bine daca ai scrie aceeaso idee cu cuvintele tale.

I. Perspectivă teoretică

1. Ocrotirea socială a copilului. Perspectivă istorică.

Harward scrie că “nivelul de civilizaţie atins de o societate este cel mai bine ilustrat de locul pe care femeia îl ocupă în acea societate, iar locul pe care îl ocupă femeia în acea societate este cel mai bine ilustrat de grija pe care acea societate o acordă copilului ei încă de la naştere.” Dacă societatea românească mai are de repetat la capitolul civilizaţie să alcătuim o sinteză istorică a ocrotirii copilului şi a drepturilor lui de la începuturile civilizaţiei. Vom observa că, din cele mai vechi timpuri, fenomenul de abandon, pe care îl tratez în această lucrare, a existat ca o problemă şi lumea a fost preocupată de rezolvarea ei dintotdeauna.