Dincolo de Angoasă

Continua redescoperire a subiectivităţii umane, ca realitate profundă a eului fiecărei fiinţe în termenii libertăţii de învăţare, devine premisa oricărei revendicări a autorealizării. În acest sens, Kierkegaard poate reprezenta un parcurs detaliat şi punctual pentru descoperirea căii subiectivităţii, care, trecând prin etică, îşi are ţinta în adevăr şi fericirea eternă. Astfel trebuie înţeles vibrantul şi pătimaşul protest kierkegaardian faţă de primatul raţiunii lipsite de căldură, care-l face să noteze în Jurnal, referitor la lupta pentru etică: „pretutindeni raţiune. În loc de dragoste totală, mariaj din raţiune. În loc de ascultare necondiţionată, obedienţă din raţiune. În loc de Credinţă, cunoaştere prin raţiune. În loc de încredere, garanţii. În loc de risc, probabilitate, calcul prudent. În loc de acţiune, simple întâmplări. În loc de singular, multiplu. În loc de personalitate, obiectivitate impersonală”.

Orice proiect educativ este condamnat la nerealizare dacă nu face dovada unei corecte viziuni asupra realităţii şi a unei reflecţii adecvate asupra naturii umane; acest lucru îl riscă, astăzi, multe tipuri de programe educative, în ciuda bunelor lor intenţii de „demasificare” şi de punere în valoare a lumii sentimentelor. În acest mediu, analiza kierkegaardiană poate deveni un punct de referinţă, deoarece reflectă modul în care fiecare individ este chemat să devină o personalitate unică. De aceea, tema angoasei, ca sentiment de bază al omenirii care descoperă lumea posibilităţilor de viaţă, se prezintă ca teren decisiv unde omul este chemat să-şi joace cartea propriei existenţei. Dar prospectarea unor scopuri educative şi delimitarea unor sisteme de învăţare este întotdeauna o întreprindere sortită eşecului, dacă nu este luată în considerare problema centrală a existenţei, referitoare tocmai la modul în care omul îşi poate alege propria direcţie de viaţă, depăşind angoasa posibilităţilor; formularea unor finalităţi educative poate deveni o referinţă existenţială concretă, de fapt, numai dacă se pun în valoare capacităţile autentice ale fiecărui individ. Acceptarea condiţiei de angoasă şi modul de depăşire a ei reprezintă lecţia iniţială oferită de Kierkegaard, în scopul realizării depline a libertăţii umane.

Centrul analizei noastre s-a deplasat apoi asupra conceptului de subiectivitate, ca dimensiune etică a omului şi centru al libertăţii. Existenţa umană se dezvăluie la Kierkegaard ca o cunoaştere a propriei singularităţi, de vreme ce „a exista înseamnă, mai ales, a fi singular”, dar în asemenea termeni încât, doar prin asumarea devenirii noastre „spirit”, se poate înţelege sensul propriei autoactivităţi. În acest sens, mesajul kierkegaardian este prospectat în termeni autoeducativi, deoarece – după cum se evidenţiază în concluzia la Il concetto dell’angoscia (Conceptul de angoasă) – „adevăratul autodidact este, în aceeaşi măsură, un teodidact”.

Fenomenul angoasei

Perspectiva filosofică

În lucrarea L’esistenzialismo è un umanismo (Existenţialismul este un umanism), Sartre – corelând conceptul de angoasă cu acela de responsabilitate – evidenţiază situaţia de dezorientare de nedepăşit care caracterizează condiţia umană.

Dintr-o asemenea perspectivă, angoasa pătrunde în om odată cu problema alegerii şi anume atunci când, pe de o parte, el îşi dă seama că este chemat în situaţia existenţială să decidă, dar, pe cealaltă, nu există valori transcendente care să-l poată inspira şi criterii absolute la care să se raporteze. Astfel, omul rămâne angoasat în mod intrinsec, tocmai pentru că „el este legislatorul care alege pentru sine şi pentru întreaga omenire”, fără a putea avea odată o verificare de sens a propriilor alegeri. Din această condamnare la autodeterminarea valorilor, din imperativele morale şi din alegeri – radicalizarea extremă principiului kantian a autonomiei şi a concepţiei fichteene a independenţei eului – rezultă atmosfera angoasantă care caracterizează sfera comportamentelor existenţiale.

Dezvăluirea existenţială a angoasei, din această perspectivă, nu constituie preludiul vreunei simfonii posibile a libertăţii; ea devine, mai curând, confirmarea ineluctabilă a raportării fiinţei la aparenţa sa fenomenală. Conform unei astfel de teze, angoasa constituie, în mod esenţial, dimensiunea umană, astfel ca posibilitatea libertăţii să nu se poată prezenta altfel decât în şi prin angoasa însăşi.

Atât în analiza heidegeriană, cât şi din punct de vedere sartrian angoasa reprezintă sentimentul fundamental al condiţiei umane, ca percepţiei a limitării şi a caracterului de nedepăşit al temporalului. În această optică, omul nu poate scăpa de angoasă, pentru că nu se poate ridica deasupra conştiinţei morţii şi a neantului. Dimensiunea angoasei pare, astfel, constitutivă pentru însăşi conştiinţa umană în raportarea ei la lume.

În determinarea ei ca fenomen psihic, angoasa existenţială se configurează ca dimensiune care încorsetează libertatea umană, ceea ce-i face problematică depăşirea, chiar şi prin încercare de găsire a unei ieşiri cu ajutorul exclusiv al instrumentelor logicii formale. Din această perspectivă filosofică, natura umană pare structurată în mod constitutiv de către angoasă, orice tentativă de depăşire a ei fiind aprioric sortită eşecului. Aceasta este sensul constării falimentare prin care se poate observa, împreună cu Zavalloni, că „angoasa