Emil Cioran - exilul parizian între eliberare și regret

În 1937 Cioran este posesorul unei mult râvnite burse de doctorat, aceasta reprezentând o modalitate de ieşi din granţele limitative ale ţării şi limbii natale. Acest an este considerat de către Cioran începutul rupturii şi „lichidării trecutului” , precum afirmă într-o scrisoare către Arşavir Acterian din acea vreme. Cioran a putut să rupă cu trecutul, dar nu putut face ca acesta să nu fi existat niciodată.

Oare într-adevăr această plecare în Franţa, reprezintă vindecarea acestei boli, boala de România? Se pare că nu, răspunsul la această întrebare ne este dat de însuşi Cioran, într-o scrisoare către fratele lui: ”trebuie să recunosc că fatalismul valah m-a marcat aşa cum te marchează o boală sau o (...) iluminare. Nu poţi scăpa de propriile-ţi origini şi mai cu seamă de ale noastre” . Aceste sentimente ale ruşinii că este român, român ce nu-şi uită rădăcinile niciodată, sunt compensate, după cum am mai precizat, prin scrisul ca metodă terapeutică, scrisul ce l-a ajutat în cele mai grele momente, amânându-i sinuciderea şi ajutându-l să treacă peste angoasele şi tensiunile interioare. Cartea este aceea în care proiectează profeţii culturilor minore (României) sau este locul în care îşi inventează o altă genealogie, este locul unde scriitorul poate zburda liber înafara oricăror constrângeri, în mijlocul unui limbaj care se neagă şi se afirmă în acelaşi timp. Firea contradictorie cioraniană este dovada unei autenticităţi.

Ruptura de România îi apărea lui Cioran de-a dreptul chinuitoare, acest lucru îl determină a se întoarce înapoi în 1940, lucru pe care îl va regreta toată viaţa, deoarece România la care se întorce este una naţional legionară, timp în care el va ţine o conferinţă la radio: Profilul interior al Căpitanului, conferinţă ce a fost publicată ulterior în Glasul strămoşesc, în care face un portret elogiator al acestuia: „Înainte de Corneliu Codreanu România era o Sahară populată. Cineva trebuia să vină (...) Căpitanul nu era <deştept>. Căpitanul era profund” (...) iar România nu era mai mult decât o farsă reuşită .

Tânăra Generaţie a fost facinată de figura Căpitanului, fascinaţie ce avea ca temei sentimentul de inferioritate, ce i-a determinat să proiecteze, în figura lui Codreanu, idealul de depăşire a acestuia (a sentimentului de inferioritate) prin compensare. Cioran a recurs la asemenea gest, din dorinţa de a remedia situaţia României, mânat de puternicul sentiment de inferioritate culturală.

Nichifor Crainic face o descriere figurii Căpitanului în care vedea: „o tăcere de nepătruns, care oferea imaginaţiei înflăcărate a tineretului o regiune goală unde ea putea plasa toate calităţile şi posibilităţile unui eroism legendar” . Cioran a fost furat de nebunia, entuziasmul şi frenezia din acea vreme din România, lucru pe care-l afirmă mai târziu într-o scrisoare către fratele său „entuziasmul este o formă de delir, Noi (tânăra generaţie) am suferit de boala asta şi nimeni nu vrea să ne creadă că ne-am vindecat” . Se pare că Cioran a trimis în 1937 un volum a Schimbării la faţă a României lui Codreanu, care după ce-l citeşte realizează că, între ideile legiunii şi ideile vehiculate de Cioran, era o mare distanţă. Multe obiecţii ale lui Cioran vizau (atacau direct) însăşi unele idei de bază ale acestei mişcări. Codreanu îi răspunde lui Cioran, într-o scrisoare, pe un ton convenţional şi emfatic, din care reiese clar că acesta nu era de acord cu idealul cioranian ”dumneata voieşti ca neamul acesta şă-şi scuture haina de pigmeu pe care o poartă de amar de vreme şi să îmbrace o haină de împărat” . Într-adevăr existau prea multe lucruri neconvenabile pentru Căpitan: viziunea critică asupra trecutului României, absenţa ortodoxiei de tip mistic, absenţa proiectului omului nou, opţiunea modernistă şi europeană, respingerea autohtonismului, caracterul condiţionat şi ambivalent al antisemitismului, viziunea primitoare faţă de bolşevism, opţiunea citadină şi industrială, brutalitatea deloc poetică şi diplomatică a propunerilor. Ceea ce-l separă de legionarism capătă greutate şi câştig de cauză în anii următori, când se desprinde total de România, în care nu mai calcă niciodată.

Din Franţa, de unde va putea privi la rece, cu obiectivitatea intelectualului în exil ”intelectualul în exil rămâne ataşat de ţara sa de origine, legat precum cu un cordon ombilical şi, în acelaşi timp, el poate vedea din exterior, ce se petrece în ţara sa de origine; el păstrează o privire mai clară, cu obiectivitatea observatorului străin” , însuşi Cioran afirma că „de departe judecam cu o intransigenţă bolnavă situaţia de la noi şi nu admiteam, înafară de scârbă şi de disperare, nici o altă atitudine”, iar ideea la care revine obsesiv este aceea de ruptură de trecut şi de imunitate la orice: ”am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare” . Ideea aceasta se va repeta în toată corespondenţa lui Cioran din 1946 până la sfârşitul vieţii, până şi propria lui carte despre România îi se pare scrisă de altcineva ”nu mă mai înteresează” . El încearcă să se nege, dar atât ţara cât şi limba îi vor rămâne în suflet până la sfârşit.