Filosofia politică a lui Niccolo Machiavelli

În loc de introducere

În înţelesul actual de perioadă istorică, noţiunea de „Renaştere” datează de-abia de un secol, afirmă A. Oţetea. Primul care a întrebuinţat-o în acest sens a fost istoricul Jules Michelet. Burckhart a adaptat definiţia lui Michelet de: „descoperirea lumii, descoperirea omului”, făcând astfel din Renaştere o perioadă istorică distinctă de Evul Mediu, fixându-i limite cronologice. Acesta din urmă a explicat geneza Renaşterii prin îmbinarea geniului poporului italian cu spiritul antic şi a descoperit în final trăsăturile fundamentale ale epocii în triumful individualismului, ale cărui manifestări le-a urmărit în toate domeniile vieţii.

Notiunea de Renastere” apare deci în corelaţie cu ideea Evului Mediu, considerat a fi o perioadă de „barbarie” şi de „întuneric” care, pentru umanişti, desparte antichitatea de vremea lor. Cea mai strălucită şi mai amplă afirmare creatoare a filosofiei italiene pe plan italian pe plan european s-a produs în Renaştere. În esenţă şi Renaşterea are un caracter universal, dar prin contribuţia masivă proprie, geniul italian şi-a pus amprenta asupra acestui caracter european.

Cultura şi filosofia Renaşterii nu erau în esenţă „divină, perfectă, ci umană, imperfectă, dar perfectibilă” . În cadrul acestei creaţii general umane, după cum afirmă în continuare S. Ghiţă în opera sa, s-a afirmat mai puternic geniul creator italian.

În filosofia istoriei, gândirea italiană a adus prin N. Machiavelli şi Guiciardini o contribuţie fără egal la dezvoltarea ulterioară a filosofiei europene – aceşti gânditori fiind consideraţi precursorii istoricismului modern.

Adevăratul activist al Renaşterii se raporta la lumea reală în care trăieşte omul: societate şi naţiune. Potenţarea sentimentului de viaţă în Renaştere a dus la afirmarea tot mai puternică a atitudinii active faţă de lume, la reabilitarea vieţii active şi a înţelepciunii practice.

„Omul şi lumea lui sunt privite ca realităţi nemijlocite dincolo de care nu se afla vreun factor ontologic care să-i determine natura” .

Niccolo Machiavelli a făcut în mod explicit critica vieţii contemplative. Zeitatea lui – subliniază Fr. de Sanctis – „nu era viaţa contemplativă, ci viaţa activă şi de aceea virtutea înseamnă pentru el viaţa activă, viaţa în acţiune.”

În continuare S. Ghiţă se întreabă, dar cum era posibilă acţiunea umană într-o epocă în care credinţa dominantă era că „soarta lumii şi a omului erau cârmuite de Dumnezeu?” Omul neavând puterea de a le schimba .

Răspunsul îl găseşte în scrierile lui Machiavelli, acolo unde acesta, respingând convingerile tradiţionale, afirmă: „soarta e stăpână pe jumătate din acţiunile noastre” . Aşadar, Machiavelli respinge fatalismul destinului, dar nu adoptă o atitudine voluntarist-naivă. „El propune o soluţie de bun simţ unei mari probleme filosofice: aceea a raportului dintre necesitatea istorică şi posibilităţile acţiunii umane” .

Ca italian, Machiavelli e reprezentantul în Italia a ideii că Renaşterea nu poate fi Renaştere fără fondarea unui stat naţional. Prin concepţia lui Machiavelli asupra politicii, Italia şi-a menţinut rolul său intelectual primordial din epoca Renaşterii. El e teoreticianul celor care se întâmplau în afara Italiei, nu a evenimentelor italiene. În Italia a fost mai puţin preţuită admiraţia pentru o viaţă energică şi de pură frumuseţe. Cuprinsul operelor cugetătorului italian ascund un sistem bine închegat de filosofie politică. Se poate spune, după cum afirmă A. Gramsci în capitolul Reformă şi Renaştere din lucrarea Scrieri alese că „umanismul s-a născut în Italia ca studiu al romanităţii şi nu al lumii clasice în general (Atena şi Roma)” , dar atunci trebuia să facem unele distincţii, umanismul a fost politico-etic, nu artistic, a fost căutarea bazelor unui „stat italian care ar fi trebuit să se nască odată şi paralel cu Franţa şi Spania; în acest sens, exponentul cel mai expresiv al umanismului şi al Renaşterii, după cum am mai precizat, este Niccolo Machiavelli” .

Gândirea lui Machiavelli este o reacţie faţă de Renaştere, este recunoaşterea necesităţii politice şi naţionale de a se apropia de popor aşa cum au făcut monarhiile absolute din Franţa şi Spania, „după cum este un simptom popularitatea lui Cesare Borgia în Romagna pentru că loveşte în tiranii locali şi în condotieri” .

Dar totuşi Machiavelli rămâne acea „conştiinţă clară şi superioară a aceleiaşi întregi mişcări care se întinde, în spontaneitatea ei, de la Petrarca şi Boccaccio până la a doua jumătate a secolului al XVI-lea” .

Întreaga concepţie despre viaţă, stat, societate, libertate, Machiavelli şi-a format-o şi creionat-o în decursul întregii sale vieţi. În momentul când Machiavelli îşi pierde slujba de la Seneoria Florentină şi răgazul silit face din fostul secretar un scriitor, omul era deplin format. Avea 43 de ani, o experienţă de 15 ani a treburilor publice, ani pe care, după vorba lui, „nici nu-i dormise, nici nu-i jucase” , şi obiceiul de a medita asupra lucrurilor lumii acesteia. Nu-i mai era îngăduit să servească republica; omul activ care se străduise atât pentru patria lui era osândit la inacţiune. Dar experienţa lui, meditarea continuau asupra lucrurilor antice ca şi asupra vremii în care trăia şi roadele acestora se vor regăsi în operele lui.