Fundamentul etic al educației în era digitală

Cadrul general al proiectului doctoral

Mentalitatea curentă este, de multe ori, captivă în mrejele naivului, ironicului, chiar agresivului, atunci când se pronunță ideea de utilitate a filosofiei; și, cu deosebire, a filosofiei morale. Cunoașterii științifice i se acordă un credit necondiționat; rosturile moralei, ale eticii filosofice și aplicate, în genere, fiind lăsate într-un plan secund.

Prin lucrarea de față, încercăm a evidenția și argumenta importanța cunoașterii, înțelegerii și aplicării conținuturilor axiologice și normative ale filosofiei morale, în scopul unei educații corespunzătoare, prin care să se asigure redescoperirea valorii autentice a ființei umane în condițiile unei existențe debusolante sub marca noilor tehnologii informatice și comunicaționale în plin avânt. Intercondiționarea filosofie morală-educație va fi permanent în dezbatere, cu insistență asupra a ceea ce apreciem a fi fundamentul ori temeiul etic al procesului psiho-pedagogic, la nivel individual și de grup, în era digitală; totodată, având în atenție și particularitățile auto-educației, ca și ale educației pe toată durata vieții, în raport cu temelia etică pe care acestea să se realizeze.

Conceptele de referință trimit la cadrul de ansamblu al unei teme aflate la incidența eticii filosofice cu etica aplicată, pe de o parte; iar pe de alta, la abordarea inter- și transdisciplinară în care pilonii sunt: etica, pedagogia, psihologia, sociologia, medicina, comunicarea socială etc.

Ca ramură a filosofiei, etica s-a dezvoltat și continuă să se dezvolte în cultura occidentală aproximativ din secolul IV î.Hr., dacă luăm ca reper pe autorul primului manual de etică astfel consacrat, anume Aristotel. În Cartea I a Eticii Nicomahice, acesta arată că ,,desăvârșit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea; pe ea o dorim întotdeauna pentru sine și niciodata pentru altceva” . Considerată știință și artă a comportamentului uman, etica se concentrează pe valori si principii care să ne conducă în viață.

Deoarece sintagma din titlul lucrării poate să pară un truism, în reprezentarea inserției eticii în educație, am considerat că ar fi potrivită formularea unui nou concept. În acest scop, am propus termenul de „pandemie a imoralului” tocmai pentru a sublinia urgența pe care ar trebui să o constituie educația în formarea copiilor și adolecenților, în primul rând; cu particularități pretinse de caracteristicile unui timp al vitezei, superficialității, confortului, distracției, beneficiului rapid obținut, al videocrației, dar și al însingurării, creșterii gradului de nesiguranță și îngrijorare, de insatisfacție, datorită crizei spirituale evidente.

În genere, se înregistrează o criză morală, atinsă de problema nonsensului - de altfel, o chestiune pusă în dezbatere încă de către reprezentanții filosofiei existențialiste. Problema moralei și absurdului vieții a luat avânt odată cu filosofia existențialistă dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca o doctrină de revoltă a ființei umane. Este caracterizată printr-o accentuare a individualității, a problemei libertății personale și a subiectivității. Modul de gândire existențialist, ce susține actul decizional propriu, poate fi dublat de aretelogie și de etica pur acțională în care principiul justei măsuri să dea valoare vieții.

De exemplu, în textele lui Albert Camus, constatăm o accentuată preocupare pentru problema lipsei de sens a vieții. Camus s-a afirmat ca scriitor, oferind fundamente teoretice existențialismului, în principal în două eseuri filosofice: Mitul lui Sisif (1942) și Omul revoltat (1951). Opera sa ilustrează, în ansamblu, raportul dintre solitar și solidar în umanitate. Exegeții operei camusiene au arătat că autorul în discuție poate fi considerat un filosof al absurdului și al revoltei. Problematica sensului vieții se află într-o strânsă interdependență cu cea a absurdului, care nu-i decât un divorț între om și viața sa. Angoasa existențială este resimțită atunci când ființa umană caută din răsputeri să-și regăsească un sens pierdut. Așa cum observă autorul francez, absurdul îl poate izbi pe om la orice colț de stradă, în orice etapă a vieții sale. Dar ce este absurdul? O incongruență, o inadvertență între dorințele, visurile, planurile propuse și realitatea existentă întâlnită de om. Sentimentul care se naște este unul de mâhnire, de neregăsire, urmat de o revoltă interioară. De altfel, omul ar avea la îndemână atât atitudinea de revoltă, cât și actul sinuciderii. Camus arată că însăși sinuciderea nu poate anula absurdul existențial, ci poate chiar îl potențează. Sinuciderea nu este decât o mărturie a faptului că viața îl depășește pe om ca individ care a constatat nonsensul. Așadar, absurdul nu poate fi anulat; atitudinea corectă a omului rațional este cea de revoltă. Inclusiv prietenia, ca act interuman, poate fi un ritual al prefăcătoriei în care fiecare invocă sinceritatea drept normă. Omul camusian nu poate fi decât un om revoltat.