Gândirea Politică Medievală

Introducere

Există mai multe nuanţări ale termenului de politic, politică, dar, încă din primele premise etimologice ale Polis-ului grecesc, însemna cetate, stat şi derivarea acestuia Politeia – constituţie, regim politic,înjghebare politică, ori latinescul res publica – lucrul domeniului public.

În antichitate şi în Evul Mediu, între ştiinţele care studiau societatea nu exista o specificare, o individualizare coerentă şi consistentă a lor.

Contemporan politica se traduce prin ştiinţa guvernării statului, arta guvernării unui stat sau este arta şi practica guvernării societăţilor umane, maniera guvernării unui stat, a conducerii afacerilor naţionale ale unui stat.

Evul Mediu timpuriu (500 – 1000)

În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori modelatori ai societăţii şi ai idealurilor ei: biserica instituţională, organizată ierarhic, şi şeful ei, episcopul Romei, papa; influenţa în declin a Romei imperiale cu dreptul şi instituţiile ei; barbarii germanici care creaseră separat o divinitate regală şi care aveau o concepţie proprie despre conducerea militară şi personală, loialitatea fiind ataşată acestei persoane, nu funcţiei deţinute de ea.

Începuturile gândirii politice romane şi moştenirea greacă

Roma reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de o idee. Europa barbară reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de neam şi faţă de regalitatea personală; papalitatea, susţinută de argumentele unor teologi ca Augustin, reprezenta loialitatea şi obligaţia ultimă faţă de Dumnezeu, nu faţă de oameni sau de instituţii pământeşti. Augustin a pledat pentru ideea că o comunitate adevărată şi dreaptă era cea care venera şi adora după cuviinţă pe Dumnezeu. Curând, această teză va fi golită de sensul ei spiritual şi răstălmăcită în sensul unei scheme de împărţire a jurisdicţiilor şi dominium-ului (stăpânirii) între două instituţii: biserica şi statul, care realizau unitatea creştinătăţii potrivit sferelor de influenţă, considerate a fi în armonie asupra aspectelor spirituale şi respectiv temporale ale vieţii creştine.

Dacă se încearcă o comparaţie între aportul grecilor şi romanilor în domeniul pe care îl urmărim, se impune constatarea că în timp ce grecii au avut un geniu teoretic-filosofic şi ştiinţific materializat în filosofia şi ştiinţa politică pe care le-au dezvoltat, romanii sunt caracterizaţi de un geniu politic predominant pragmatic, de un geniu juridic şi un geniu administrativ manifestat şi în urbanism şi construcţii.

Momentul grec va fi prezent în gândirea politică a Romei, încă de la începuturile ei. Astfel se pot înregistra influenţe ale concepţiei lui Pitagora prin categoriile de număr, lege, echilibru, proporţii. Legea celor 12 table (anul 450 A. Chr.) atestă concepţia unei justiţii echitabile şi distributive. Politicul însuşi apare ca un amestec de temperanţă şi echilibru, de acord şi armonie, sugerându-se apropierea între muzică şi politică. Şi totuşi, după cunoscutul istoric Tit Liviu, istoria romană e regizata de acelaşi conflict, acela al aristocraţiei şi libertăţii. Istoria romană este de fapt istoria unei integrări treptate: de la gentes la populus. Constituirea „ordinelor“ reprezintă o ierarhie funcţională şi deschisă. Un loc aparte ocupă plebea (o categorie sociala încă nu pe deplin lămurită) care va căuta să schimbe participarea sa la armată pe drepturi politice.

Dacă vocabularul politic a fost preluat aproape în întregime de la greci, tradiţia latină a oferit un singur termen, acela de dictatură, numai că sensul antic al dictaturii era un regim impus de împrejurări excepţionale, de regulă un război, care avea o perioadă limitată şi totodată prerogative limitate. Exemplul cel mai cunoscut este al lui Cincinatus care o dată sarcinile sale speciale îndeplinite, după termenul uzual de 6 luni s-a întors la coarnele plugului.

Deşi Roma republicană a avut o pleiadă strălucită de oameni politici, primul care se afirmă în domeniul doctrinei politice este un grec care a stat mult timp la Roma, Polibyos. Impresionat de performantele republicii romane, el încearcă în lucrarea sa de istorie universală o explicaţie, socotind că grandoarea statului roman stă pe de o parte în guvernământul sau mixt care unea într-un corp funcţional elemente de monarhie (consulii), de aristocraţie (Senatul) şi democraţie (Adunarea de pe Câmpul lui Marte). El socoate că în evoluţia formelor de guvernământ se înregistrează, cu un caracter legic, o mişcare ciclică (anacyclosis), adică o trecere continuă prin decadenţă şi reînnoire de la o formă de guvernământ la alta.

Astfel, punctul de plecare este, după el, monarhia care este întemeiată pe drept şi aceasta decade în tiranie, întemeiată pe forţă, după care urmează aristocraţia ca moment de înflorire a statului, urmat de oligarhie, guvernământul celor bogaţi şi apoi de democraţie. Ultima fază care determină şi întoarcerea la punctul de plecare este ohlocraţia (domnia gloatei). Aceasta mişcare ciclică s-ar datora unor cauze psihologice şi anume creşterea pasiunilor şi dorinţelor care tind să rupă echilibrul o dată stabilit. Există, după Polibyos, o singură soluţie: instituirea unui guvernământ mixt, care combină regimurile, compensând acţiunea fiecăruia prin aceea a celorlalte şi menţinând echilibrul prin jocul forţelor contrare. Aceasta forma mixtă de guvernământ şi cunoscuta virtus romana reprezintă explicaţia durabilităţii şi strălucirii statului roman.

Gândirea politică a lui Cicero

Cel mai strălucit exponent al filosofiei politice din Roma republicană este Marcus Tullius Cicero. El simbolizează ultimele lupte ale libertăţii la Roma. Este un spirit eclectic, oscilând între rigorismul etic şi logic propriu stoicismului Scipionilor şi îndoiala sistematică a noii academii a lui Carneade. Pentru Cicero, una din problemele cruciale este dacă există o filosofie politică sau orice acţiune a oamenilor de stat se reduce la persuasiune, retorică. El este un adept al tezei lui Polibyos despre guvernământul mixt, pledând pentru un echilibru stabil al statului, pentru a preveni răsturnările (conversiones), schimbările de regim care creează în cetăţi dezordine şi nenorocire. Pentru el statul, adică res publica este o res populi, iar poporul nu este însă orice adunare de oameni uniţi între ei ci este o adunare de oameni uniţi printr-o comunitate de interese. Iar prima cauză a acestei asocieri nu este atât slăbiciunea omului, cât un fel de aplecare naturală a oamenilor de a trăi laolaltă.

Pentru Cicero, angajarea activă a filosofului în acţiunea politica este soluţia; el respinge acel otium (răgaz, retragere) al epicurienilor. Politica bună este opera oamenilor de bine; dacă ei se abţin, vor triumfa cei răi. Cicero socoate că este necesar a căuta şi reînsufleţi spiritul legilor pentru a regăsi adevăratele remedii cu privire la ameliorarea guvernământului. Pentru el esenţial este echilibrul organic între libertas (libertatea poporului), potestas (puterea autentică a magistraţilor), auctoritas (a oamenilor de bine). Aceasta este, în viziunea sa, piatra de încercare a oricărei democraţii ‒ adevărata libertate şi adevărata virtute.