Libertatea în Epoca Contemporană

INTRODUCERE

Condiţia umană poartă, pe cât ne dovedesc preocupările, cea mai strânsă legătură cu tema libertăţii. De-a lungul istoriei, libertatea a fost abordată în multiple feluri. Problematica ei s-a constituit în funcţie de raporturile acesteia cu limitele pe care oamenii le-au considerat reprezentative, limite ce au contribuit la constituirea problemelor propriu-zise legate de libertatea umană şi de constrângerile pe care omul le-a recunoscut ca decisive în viaţa sa.

Tema libertăţii poate fi cercetată din diferite perspective. Se dovedeşte că perspectiva prefigurează, în acelaşi timp, soluţia. Întrebarea fundamentală a epocii contemporane este: până unde se întind graniţele statului astfel încât el să nu intervină în viaţa individului? Mai mult chiar, cum ne putem apăra de intervenţia lui şi cum îi putem stabili atribuţiile?

Epoca noastră a deschis o perspectivă aparte asupra problemei: experienţele tragice ale celor două războaie mondiale au demonstrat că cel mai mare duşman al libertăţii umane nu este nici natura, nici destinul, ci omul însuşi. Cele mai puternice îngrădiri de care oamenii au parte nu sunt altceva decât consecinţe ale gândirii, convingerilor şi acţiunilor umane.

În perioada celui de-al doilea război mondial, şi după acesta, majoritatea gânditorilor – asistând la „spectacolul lumii” – au devenit puternic preocupaţi de raportul libertăţii individuale cu societatea, şi îndeosebi cu statul. Atâta vreme cât omul nu-şi revizuieşte concepţia asupra statului şi asupra rolului acestuia, consideră ei, libertatea individuală este ameninţată.

În epoca noastră dezbaterile pe tema libertăţii individuale sunt deosebit de ample. Concluziile, cu o oarecare diferenţă de nuanţă, duc în aceeaşi direcţie: legitimitatea puterii nu stă în opresiunea asupra individului, ci în garantarea libertăţii şi drepturilor acestuia. De aici problema limitelor statului şi a mijloacelor prin care el îşi dobândeşte rostul.

Întrucât ar fi dificil – dacă nu imposibil – să cercetăm dezbaterile pe tema libertăţii în contemporaneitate, ne-am oprit asupra concepţiei unui gânditor reprezentativ: Friedrich A. Hayek. Implicit vom aborda şi ideile altor gânditori, pentru a pune în evidenţă similitudinile şi diferenţele de perspectivă în tratarea problematicii libertăţii. Hayek deschide problematica pornind din două direcţii, sugerate chiar de titlurile lucrărilor sale consacrate: cea a servituţii şi cea a libertăţii.

Dincolo de celelalte aspecte de care este legată libertatea individuală, tema se restrânge până la legitimitatea puterii. Soluţia pentru problema legitimităţii puterii nu se află atât în modificarea concepţiei reprezentanţilor acesteia, cât în schimbarea viziunii oamenilor aflaţi în afara puterii cu privire la rolul ei şi la raporturile lor cu puterea.

Hayek ne învaţă să cercetăm cu atenţie dacă opţiunea noastră politică, sau chiar o opinie a noastră, referitoare la securitatea individuală – însoţită de crezul că aceasta ne asigură o mai mare libertate – nu va crea rodul servituţii. Că omul e prins în legăturile sociale, este evident; că anumite forme de guvernare încearcă (şi reuşesc) să stăpânească fără limite, este la fel de evident; că omul e făcut, prin natura lui, să se asocieze cu ceilalţi, alimentându-şi de aici opiniile, e de la sine înţeles; dar toate acestea pot aduce deservicii propriei lui individualităţi, atunci când conştiinţa este pătrunsă de frica deciziei sau când decizia depinde în mod definitiv de siguranţa sa.

Individualismul este, de regulă, criticat. Dar nici un om nu cunoaşte mai bine mobilurile personale, decât individul însuşi. Pentru a nu ne irosi viaţa pe tărâmul servituţii, e necesar să renunţăm la opinia celorlalţi – îndeosebi atunci când ea contravine propriilor noastre opţiuni. Întâlnim aici un apel la conştiinţa individului: e de dorit să fii pro sau contra, aşa cum dictează propria ta conştiinţă.

Puţini oameni îşi doresc să fie împotriva statului (atunci când statul nu-i „invită”), aşa cum statul – creat potrivit opţiunilor individuale – nu are rolul de a fi împotriva individului, ci de a-i asigura libertatea. Oamenii se folosesc singuri de libertate. Neliniştea apare atunci când sunt „sfătuiţi” cum să se folosească de ea.

Problema principală dezbătută de Hayek este: până unde se poate întinde statul, cu mijloacele lui de control, astfel încât să nu afecteze libertatea individuală, ci să vină în sprijinul acesteia? Sau invers: cum putem noi, ca indivizi, să contribuim la stabilirea graniţelor statului încât el să aibă suficientă forţă pentru a ne garanta libertatea, dar nu suficientă forţă pentru a o distruge.

Drumul către servitute ne dovedeşte cum oamenii pot gândi şi acţiona împotriva idealurilor proprii, cum în dorinţa de a atinge cea mai mare libertate se ascunde sclavia. Hayek ne învaţă că drumul libertăţii este unul lung, iar năzuinţa de a-l parcurge pe dată devine periculoasă. Cei mai mari duşmani ai oamenilor sunt idealurile lor! În ele îşi află rădăcinile dorinţa de a transfigura lumea şi convingerea că acest lucru este posibil. Asemenea idealuri sunt, prin ele însele, măreţe; dar credinţa în îndeplinirea imediată a lor ne aruncă, asemeni „ironiei sorţii”, la polul opus. Este o idee apropiată de mitul „raiului primordial”, în care se ascunde „răul” creaţiei – căci nu îndemnul de a le îndeplini ne doboară, ci energia risipită în numele lor!