Paradigme Interacționiste de Tip Marxian

Kuhn consideră că paradigma constă într-o mulţime de propoziţii ce formează o bază de acord pornind de la care se dezvoltă o tradiţie de cercetare ştiinţifică. Potrivit lui Boudon, paradigma desemnează limbajul în care sunt formulate teoriile sau, eventual, subansambluri importante ale teoriilor emise în cadrul unei discipline.

Pentru a înţelege semnificaţia paradigmelor interacţioniste, începem prin analizarea unui articol din ziar: ,,Cei doi automobilişti angajaţi faţă în faţă, pe banda centrală a unei şosele cu trei benzi, şi-au lansat, după spusele martorilor, apeluri de faruri repetate. Şocul frontal n-a putut şi evitat.’’ Prima idee ce poate fi desprinsă din acest articol constă în faptul că accidentul este consecinţa încercării fiecărui dintre cei doi automobilişti de a ieşi ,,câştigător’’ într-un joc stupid, indicând cu farurile că nu va accepta să cedeze, renunţând la depăşirea în care se angajase. Accidentul este explicat printr-o schemă în care intenţiile actorilor şi imaginea lor asupra mijloacelor proprii de realizare a acestor intenţii joacă un rol esenţial. Pe de altă parte, structura rutieră - şosea cu trei benzi - reprezintă factorul care a făcut posibil comportamentul celor doi conducători. Bineînţeles că nimic nu i-a obligat să cadă în capcana jocului respectiv. Dar odată ce s-a constatat accidentul, este suficient, pentru a-l explica, să înţelegem că structura rutieră le-a permis să joace acest joc şi să admitem că intenţia lor în momentele care au precedat accidentul a fost ca fiecare să-l facă pe celălalt să cedeze.

Astfel, efectele unui anumit fenomen, accidentul în cazul de faţă, sunt rezultate ale unor acţiuni, adică ale unor acte orientate spre un scop, pe scurt al unor acte intenţionate, în aceasta constând paradigmele interacţioniste.

Există patru tipuri majore de paradigme interacţioniste: paradigme interacţioniste de tip marxian, paradigme interacţioniste de tip tocquevillean, paradigme interacţioniste de tip mertonian şi paradigme interacţioniste de tip weberian. În continuare vom aborda primul tip din categoria paradigmelor interacţioniste.

PARADIGME INTERACŢIONISTE DE TIP MARXIAN

În aceste paradigme, acţiunile subiecţilor sunt descrise ca ţinând doar de liberul lor arbitru. Mai exact, se presupune că libertatea de acţiune a fiecărui subiect nu este în nici un fel limitată de angajamente, tacite sau explicite, luate faţă de alţii. Această situaţie este descrisă de modelul pânzei de păianjen: comportamentele actorilor sunt descrise ca fiind determinate de preferinţele individuale ale fiecăruia, excluzându-se orice înţelegere, contract sau angajament al actorilor unii în raport cu ceilalţi.

Preferinţele indivizilor sunt considerate ca date. Cu alte cuvinte, sunt privite ca variabile independente: ele joacă un rol esenţial în schema explicativă, dar nu se consideră necesar să fie analizate ele înseşi. Modelul pânzei de păianjen ilustrează şi această a doua caracteristică: el presupune că producătorii doresc să obţină profituri cât mai mari posibil şi că, de asemenea, consumatorii au tendinţa să limiteze consumul unui produs atunci când preţul lui creşte. Astfel, structura de interdependenţă sau interacţiune dintre producători şi consumatori este definită de un context socio-instituţional, piaţa în cazul de faţă.

Altfel spus, paradigmele de tip marxian sunt cele în care acţiunile individuale sunt nelegate, adică pot fi realizate de către agentul social fără ca acesta să ia în considerare efectele lor asupra celuilalt, iar preferinţele, suficient de evidente, au statutul de variabile independente. Să considerăm un exemplu clasic, cel al legii scăderii tendinţelor a ratei profitului. Astfel, există în societate două mari categorii de actori, clasele (capitalişti şi proletari). Capitaliştii îşi însuşesc profituri cu atât mai ridicate cu cât producţia totală este mai ridicată şi cu cât partea capitalului constant, în raport cu salariile sau capitalul variabil, este mai mică, făcând abstracţie de celelalte condiţii. Dar există o ,,contradicţie’’ între cele două variabile ce determină profitul global. Într-adevăr, capitalistul are interesul să sporească productivitatea, adică să reinvestească o parte din profit pentru a achiziţiona maşini mai eficace şi mai rapide ce permit fabricarea unui produs într-un timp de muncă mai scurt. Dar acţionând astfel el contribuie la scăderea ratei profitului şi angajează sistemul capitalist într-un proces care, la limită, conduce la suprimarea profitului. Structura economică a capitalismului invită capitalistul să-şi sporească productivitatea. Cel care nu adoptă această strategie, în situaţia în care ceilalţi o aleg, este, bineînţeles, condamnat la eliminare rapidă. Într-adevăr, el este obligat să-şi ofere produsul în pierdere sau la un preţ superior celui al pieţei. Astfel, capitaliştii aleg strategia sporirii productivităţii, dar contribuie totodată la erodarea bazei pe care se constituie profitul. Comportamentele actorilor sunt analizate tocmai ca acţiuni nelegate. În ceea ce priveşte preferinţele, capitalistul preferă un profit global mai ridicat unuia mai puţin ridicat. Pe scurt, beneficiile individuale pe care actorii le dobândesc din acţiunea lor sunt inevitabil însoţite de un cost colectiv nedorit.