Problema miracolelor

Inainte de a incepe dezbaterea problemei miracolelor consider necesar sa incercam sa definim termenul “miracol”.

Miracol (lat. “miraculum”- minune)- eveniment sau fenomen real ori imaginar considerat ca iesit din comun si a carui explicatie este legata de presupusa vointa a unei divinitati. Semnificatia lui transcede in chip teologic, legile obiective ale naturii si se opune determinismului acestora. Prin intermediul miracolului s-ar realiza, dupa teologie, o proximitate permanenta a omului cu divinitatea deoarece miracolul ar exprima actiunea fortelor supranaturale care imprima vietii umane o anumita directie de evolutie. Ideea de miracol este radical respinsa de catre cunoasterea stiintifica . Ea constituie insa baza credintei religioase in general. Insasi credinta in supranatural, fundamentul teoretic principal al oricarei religii nu poate fiinta in afara recunoasterii miracolului. (Dictionar Filosofic)

In incercarea de a cuprinte complexitatea acestei probleme vom face referiri si la „epifanii”. Prin acest termen Mircea Eliade defineste orice semn care reveleaza misterul, reuneste sensuri majore ale existentei sau semnifica si dezvaluie radacinile adanci ale semnificatiei respective; de pilda, emblema unui animal lunar, cum ar fi ursul, totalizeaza atat semnificatii ale lunii cat si destinul omului in cosmos; de aceea, revelatia pe care o declanseaza face ca aceasta emblema sa fie o epifanie, toate amuletele prin care e prezenta luna participa la sacralitatea lunii; toate reprezentarile lunare (secera,semiluna,luna plina) sunt „epifanii diminuate ale astrului”, dublete sau substituite. Semnele care consacra dezvaluirea misterului sau pe cea a divinitatii- eveniment care trezeste sensul omului in univers-semnele de acest fel sunt epifanii. Chivotul lui Moise, omphalo-ul, aparitia masinii lui Stefan, ascensorul care ii reveleaza lui Adrian ca a urca sau a cobora e acelasi lucru au un astfel de rol- simbolic si revelator, totodata, sunt manifestari care ilumineaza fiinta si o pun in legatura cu sacralitatea.

Putem distinge cel putin trei intelesuri diferite ale termenului „miracol”. In primul rand, numim un eveniment miracol atunci cand, dupa parerea noastra,acesta incalca o lege formulata de o teorie stiintifica acceptata. De obicei sunt avute in vedere legile naturii, dar aceasta nu e o singura posibilitate. In al doilea rand, vorbim despre un miracol atunci cand sustinem ca producerea unui eveniment reprezinta o interventie divina. In al treilea, putem considera ca un eveniment este miraculos in masura in care se produce in ciuda faptului ca probabilitatea ca acest eveniment sa se produca este foarte mica.

Formularea initiala a problemei miracolelor ii apartine lui David Hume. In “Eseu asupra intelectului omenesc” el formuleaza un argument menit sa suporte concluzia ca nu pot exista miracole.

“ - Opiniile noastre ar trebui sa fie pe masura evidentelor de

care dispunem.

- Perceptiile senzoriale sunt evidente mai bune decat marturiile

(acestea sunt bazate tot pe experiente sensibile)

- Prin urmare, atunci cand apare un conflict intre simturi si

marturii, trebuie sa se acorde intaietate simturilor.

- Perceptiile senzoriale nu scot in evidenta existenta vreunui

miracol (prevaleaza intotdeauna prezumtia actiunii legilor naturale)

- Prin urmare, nu suntem intemeiati sa credem in miracole, ci in caracterul natural al tuturor evenimentelor.”

Cu alte cuvinte, dovezile pe care le avem in favoarea uniformitatii naturii sunt numeroase, iar dovezile pe care le-am putea avea in favoarea producerii unui miracol sunt mult mai slabe, astfel ca primele dovezi vor prevala intotdeauna.

In ce priveste afirmatia lui Hume ca nu am putea avea niciodata “evidente” suficient de puternice pentru a sustine ca s-a produs un miracol, autori precum Swinburne incearca sa ofere un raspuns. Swinburne admite ca intamplari izolate si irepetabile, cu privire la care nu avem decat marturia unui numar mic de persoane constituie dovezi slabe. “Dar de aici, spune el, nu decurge ca nu am putea avea evidente mai puternice, pe baza propriilor noastre simturi, folosite asa cum le folosim de obicei (ex. umplu paharul cu apa, il duc pe masa, dupa un minut beau si vad ca in pahar este vin)”. Mai mult decat atat, Swinburne spune ca pot fi imaginate cazuri in care sa fie oferite dovezi mai mult decat suficiente: vindecari miraculoase filmate, insotite de radiografii succesive, cazuri de levitatie etc. In plus, nu e exclus ca astfel de cazuri sa se si petreaca.

J. L. Mackie accepta ca miracolele sunt logic posibile, dar sustine ca nu vom fi niciodata intemeiati sa credem ca un miracol s-a produs. Aceasta pentru ca e extrem de greu sa satisfacem ambele cerinte: aceea de a arata ca fenomenul a incalcat legile naturii si aceea de a arata ca fenomenul s-a produs. Cei care resping existenta miracolelor au intotdeauna la indemana doua strategii de aparare:

- Prima este de a accepta ca evenimentul s-a produs, sustinand insa ca nu este un eveniment contrar legilor naturii, deci nu este un miracol.

- A doua este de a accepta ca daca evenimentul s-ar fi produs, acesta ar fi reprezentat o violare a legilor naturii, respingand, in acelasi timp, ca evenimentul s-ar fi produs.

McKinnon a sustinut afirmatia potrivit careia conceptul de miracol, definit ca o incalcare a legilor naturii, este pur si simplu incoerent. Potrivit lui, legile naturii sunt generalizari descriptive ale faptelor. Exista, cu alte cuvinte, un izomorfism intre fapte si legile care le descriu. A sustine ca un fapt e impotriva legilor ar reveni, de fapt, la a sustine ca el nu s-a produs. Atunci cand un fapt pare sa contrazica o lege, singurul curs posibil al actiunii este sa modificam legile astfel incat ele sa dea seama si de faptele noi care s-au produs.

La aceasta afirmatia au fost formulate mai multe raspunsuri. Unul consta in a spune ca, intr-un sens, miracolul nu contrazice legea in asa fel incat sa reclame modificarea acesteia. Nu este vorba despre un fenomen care se desfasoara in exact aceleasi circumstante care apar in randul consecintelor empirice derivate din lege, doar ca altfel decat ar decurge din lege. Este vorba, mai degraba, sustin cei care incearca sa formuleze acest raspuns, despre circumstante diferite. Circumstantelor care insotesc producerea fenomenului obisnuit, potrivit cu legea, li se adauga o circumstanta noua: actiunea unui factor causal non-natural, de origine divina. Cu alte cuvinte, cei care doresc sa afirme ca conceptul de miracol este inconsistent, in acest sens, trebuie sa presupuna deja ca o interventie supranaturala este imposibila. Acest soi de raspuns deschide insa o discutie complicata privitoare la cauzarea supra-naturala, de care nu ma voi ocupa aici. Un raspuns mai simplu ar putea fi oferit pe baza unei conceptii diferite cu privire la legile naturale si la activitatea de cercetare stiintifica.

Potrivit acestei conceptii, legile naturale nu sunt descriptii ale faptelor, ci ipoteze explicative. De asemenea, exista in cadrul cercetarii stiintifice perioade, uneori chiar mai indelungate, pe parcursul carora legile, formulate ca ipoteze explicative si observatii ale unor fapte care par sa contrazica legile, coexista. Cercetatorii incearca, desigur, sa gaseasca o explicatie pentru noile fapte produse, dar pe parcursul perioadei cand ei inca nu au o asemenea explicatie, se poate spune ca avem si legi naturale, si fapte care contrazic aceste legi.