Realismul și Crizele Războiului Rece

I.Realismul ca teorie a Relatiilor Internationale

1.Definirea termenului de realism

Este destul de greu să definim realismul,ca teorie a relatiilor internationale,deoarece asa cum remarcă Guzzini,”nu poate exista o definitie care să vină de la sine” ,însă putem identifica formele caracteristice ale acestuia. Realismul evidentiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman si de absenta unui guvern international-anarhia-care duc la “primatul puterii si securitătii în toate aspectele vietii politice” Rationalitatea si centrarea pe stat sunt identificate frecvent ca presupozitii centrale ale realismului.

Realismul politic,Realpolitik,”poltica de putere”,este cea mai veche si cea mai răspândită teorie în relatiile internationale.Școala realistă consideră că lumea,imperfectă cum este ea din perspectiva rationalitătii,reprezintă rezulatatul fortelor inerente în natura umană.

Realismul consideră că principalul model de interactiune în politica internatională este conflictul.Divergentele în circumstante si opinii creează diferite definitii ale intereselor.Interesul propriu motivat si slăbiuciunea limitărilor morale si institutionale provoacă rivalităti a căror finalitate este determinată de puterea relativă. Rivalitătile si amenintările reciproce sunt încă norma,chiar deghizate în prudentă si în protocolul diplomatic. “Nici un realist nu speră ca leul si mielul să se împace ,nu mai mult decât se asteaptă ca doi lei să renunte la luptă pentru suprematie.” Într-un mediu conflictual, dacă un actor nu se comportă agresiv în anumite circumstante el va fi manipulat de ceilalti.Prudenta necesită nu doar bazarea pe efectele pacificatoare ale societătii internationale dar si “perspicacitatea utilizării eficiente a instrumenteleor de putere” Rivalitatea, suspiciunea,confruntarea sunt relatiile pe care realistii le consideră cele mai potrivite pentru politica internatională.Fiind o lume a intereselor opuse si a conflictelor între ele ,principiile morale nu pot fi realizate ,doar approximate prin “intermediul vesnicei balansări temporare a intereselor si eternei solutionări precare a conflictelor”.

Reprezentantii realismului în secolul al XX-lea sunt,printer altii,George Kennan,Hans Morgenthau,Reinhold Niebuhr si Kenneth Waltz în SUA si E. H. Carr în Marea Britanie.În istoria gândirii politice occidentale ,Niccolo Machiavelli si Thomas Hobbes sunt de obicei considerati realisti.

2.Caracteristicile realismului

Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este dată de cele trei niveluri ale constructiei filosofice,de asemenea conceptiile lui Reinhold Niebuhr si John H.Herz prezintă teoria realistă cu privire la cauzele războiului si modul în care Realismul se individualizează ca o reactie la adresa Idealismului.

Nivelul individual este redat de ideea conform căreia omul este din nastere viciat,egoist,îndreptat către lupta pentru putere,”caracterizat de o dorinta nesătioasă de dominatie si neschimbătoare” O astfel de viziune duce la un razboi al tuturor împotriva tuturor-homo homimi lupus- a lui Hobbes

Nivelul statal,conform acestui nivel actorul principal în relatiile internationale este statul natiune.Statul- natiune este „punctul fundamental de referintă al politicii externe”. Statul este foarte important în constructia teoretică a lui Morgenthau,deoarece mediul international este format strict din relatiile dintre statele-natiune în anumite conditii,statul având o serie de interese pe care si le manifestă prin putere într-o manieră egoistă si ratională,în vederea maximizării puterii si securitătii proprii,interesele conflictuale care duc uneori la declansarea unor conflicte armate.

Nivelul sistemic ,sistemul international este un sistem anarhic,adică nu există o autoritate supremă care să fie recunoscută de toate statele.Această caracteristică principală a sistemului international oferă statelor din interiorul său libertatea de a decide în mod suveran si atunom să decidă care le sunt interesele si metodele pentru a-si promova aceste interese.Această tensiune este amplificată de faptul că puterea statelor în sistem este inegal distribuită.Statele se diferentiază între ele în functie de puterea pe care o detin.

Gândirea politică a lui Niebuhr porneste de la constientizarea dramatică a naturii pervertite a omului,în urma păcatului originar,expresia acestei naturi fiind mândria ,care îi face pe oameni să caute puterea.Aceasta generează conflictul atât în interior cât si în exterior,”iar lupta pentru dreptate este întotdeauna si o luptă pentru putere”

Omul caută securitatea,dar nu-si poate elimina toti potentiali adversari,se simte astfel dependent de acestia iar el este „în acelasi timp dusman si prieten al semenului său,iar cooperarea si conflictul în societate par inseparabile si la fel de necesare.”

John Herz consideră că omul este o fiintă preucupată de propriul viitor ,constientă de faptul că alte fiinte îi pot provoca moartea,la nivelul societătii se generează o dilemă a securitătii care stă la sorgintea conflictului.