Viață după Moarte

La aceasta întrebare atât religia cât si filosofia ofera o varietate de raspunsuri, unele credibile altele nu. Explicatiile lor adesea se contrazic unele pe altele, adaugând la confuzia si nesiguranta despre ceea ce se întampla dupa moarte. Unele ne învata ca oamenii se nasc cu suflete nemuritoare; altele zic ca oamenii sunt suflete nemuritoare. Multi credinciosi cred ca dupa moarte sufletul este constient si porneste spre un loc real si o stare de fericire sau de tortura. Altii afirma ca în momentul mortii sufletul este absorbit într-o „constiinta mai mare.” Exista si religii în care oamenii se asteapta sa fie reîncarnati, întorcându-se înapoi pe pamânt ca o alta persoana sau ca un animal.

In lucrarea de fata vom încerca sa indicam ce este moartea, si sa aflam raspunsuri la diferitele întrebari pe care atât religiile cât si filosofia:Suntem noi suflete nemuritoare? Suntem noi constienti dupa ce murim? Suntem destinati sa mergem undeva sa suferim o forma de recompensa sau de pedepsire? Ce se va întampla cu noi când vom muri?

Nici o cunoastere omeneasca nu poate da un raspuns sigur la aceasta întrebare…totul depinde de credinta, caci toti tremuram în fata mortii si oricât de multi medici ar fi si oricât de avansata ar fi medicina, desi ar dori sa lungeasca viata pamânteasca , nu exista nici un chip de a scapa de moarte.

Totusi pentru a putea raspunde la aceasta întrebare ar trebui sa întelegem mai întâi ce înseamna cuvântul « moarte ». „Din punct de vedere biologic este starea organismului dupa ce viata a încetat, proces ce dureaza pâna la disparitia manifestarilor vitale în toate celulele. Din punct de vedere termodinamic moartea înseamna trecerea ireversibila la o stare de echilibru termic cu mediul. Din punct de vedere ecologic moartea este o reintegrare a materiei vii în ciclurile geochimice si cosmice ale substantei si energiei ; iar din punct de vedere religios moartea este considerata o trecere de la lumea materiala si finita la vesnicie în viata spirituala” .

Omul pare sa fie singura fiinta care stie ca moartea este inevitabila. Nelinistea provocata de constiinta acestui fapt, ca si ignoranta, au generat credinta iluzorie într-o viata vesnica a sufletului (nemurirea sau « învierea din morti » în crestinism).

Ca simbol, moartea este aspectul perisabil si destructibil al existentei dar si trecerea într-o alta ipostaza, într-o alta forma. Toate religiile si mito-filosofiile îsi construiesc esafodajul doctrinar în primul rând în functie de atitudinea lor fata de moarte.

În filosofiile de la Pitagora si Socrate, pâna la Bergson, Jaspers si Heidegger moartea este conceputa ca o umbra ce însoteste (si care trebuie constientizata) întrega noastra existenta, o prezenta apta de revelatii transcendente si cu efect moralizator. Filosofiile rationaliste, de la Platon pâna la Spinoza sau Hegel, au cultivat alternativa laica si activista, nemurirea fiind identificata în contributiile pe care individul le aduce la progresul uman.

Socrate afirma ca moartea nu poate fi gândita concret : « câta vreme suntem noi aici, ea nu este ;iar când ea apare, nu mai suntem noi. »

Religia afirma ca omul nu este alcatuit doar din trup, materie, tarâna, ci si din suflet, iar sufletul nu moare cu trupul, el vede si stie totul. Astfel ca toti admit ca în trupul omenesc salasluieste o fiinta interioara, întruchipând principiul vietii care-l însufleteste: sufletul. Acesta nu se afla în respiratie; ci este el însusi respiratie. Mircea Eliade considera ca :

’’Pentru Platon sufletul si nu viata era cel mai pretios deoarece el apartine lumii ideale si eterne’’ . Pentru Platon, “a cunoaste înseamna a-ti reaminti. Între cele doua existente pamântesti sufletul contempla ideile; el se împartaseste din cunoasterea pura si perfecta. Dar, reîncarnându-se sufletul se adapa din izvorul Lethe si uita cunoasterea dobândita prin contemplarea directa a Ideilor. Totusi el sustine ca aceasta cunoastere este latenta în omul întrupat si gratie demersului filosofic ea este susceptibila de a fi reactualizata’’ . Platon mai sustinea ca « moartea este întoarcerea la o stare primordiala si perfecta, pierduta periodic prin reîncarnarea sufletului. »

Platon sustinea cunoasterea valabila ce se întemeia pe o filosofie care postula un Univers ideal si etern si transmigrarea sufletului, filosofia fiind doar o « pregatire pentru moarte », în sensul ca ea învata sufletul cum, odata eliberat de corp, sa se mentina mereu în lumea ideilor si , pornind de aici, sa evite o noua reîncarnare, sa ajunga la Nirvana buddistilor.

Ideea de viata dupa moarte exista înca din cele mai vechi timpuri, fiind diferita de la o religie la alta, de la o zona geografica la alta. Analizând raspunsurile pe care preotii le-au oferit de-a lungul mileniilor problemei postexistentei se pot desprinde trei mari solutii:

1) Viata sufletului dupa moarte continua În cer. În aceasta arie de credinte intra de regula popoarele nordice ale Europei: scitii si stramosii nostri dacii.

2) Viata dupa moarte continua În regiunile subpamântene. Avem aici religiile popoarelor sud Europene: greci, romani, egipteni.

3) Viata sufletului continua la nivelul pamântului printr-un sir neÎntrerupt de reÎncarnari. Cu alte cuvinte, sufletul nici nu dispare, dar nici nu coboara sau se ridica altundeva; el intra în alt om. Pentru reîncarnare au optat celtii, dar si religia budista si hindusa, etc.