Viața și opera lui Toma D’Aquino

În literatura latina, metafizica nu a fost niciodata decât obiect de import, dar Roma a produs moralisti sraluciti, printre care trebuie sa-i numaram pe oratori, istorici si filosofi. Ea a fost, cu siguranta, larg deschisa si influientelor grecesti, de pe urma carora a avut mult de câstigat. Influienta lui Origene asupra Sfântului Ambrozie, a lui Plotin asupra Sfântului Augustin, a lui Platon si Aristotel asupra lui Toma d’Aquino avea sa aiba un mare rasunet în gândirea medievala, dar aceasta nu a comunicat la început în mod direct decât cu cultura latina, fapt care a constituit unul din factorii hotarâtori ai destinului ei. O figura, însa, demna de studiat si analizat este Toma d’Aquino.

Nascut în martie 1225 în una din cele sapte mari familii ale Italiei, înca de la cinci ani, a fost trimis de tatal sau, contele Landolfo de Aquino, în manastirea Monte Cassino, dorindu-l viitor abate. Din copilarie, a pastrat întelesul Sfintei Liturghii, cultul artelor, gustul umanismului. La 14 ani, când Frederic al II-lea a fost excomunicat de Papa Grigore al IX-lea (1239), Toma a fost silit sa paraseasca abatia; dezbraca haina de benedictin si se reîntoarse la familia sa, fara a renunta la convingerile sale privind viata de la Monte Cassino. Familia l-a trimis sa urmeze cursurile Universitatii din Neapole. Aici a ajuns în relatii cu fratii Predicatori. Idealul lor îl cucerii si, în ciuda tuturor greutatilor ce le prevedea pentru sine se hotarî sa intre în ordinul lor. În 1244 ramasese orfan de tata cu un an în urma, când superiorul general al Ordinului voi sa-l duca la principalul centru de studii superioare, Parisul, mama sa, contesa, si cei doi frati ai lui, Reynald si Landolfo, l-au prins si l-au adus la Aquino. A fost dus la castelul Roccasecca unde, despartit de actiunea dominicana s-a hotarât sa se întoarca la Monte Cassino, în ciuda opozitiei surorilor si prietenilor sai. În 1245 a primit libertatea de a-si urma vocatia. La sfârsitul lui 1245 era la Paris, unde asculta lectiile lui Albert cel Mare. Aici a facut mari progrese datorita inteligentei si puterii lui de concentrare.

Albert cel Mare, care întrevazu valoarea acestui elev extraordinar îl lua cu el în Colonia (Germania) în 1248 si, din 1250, îl asociaza la munca lui, încredintându-i conducerea cursului Comentarii asupra numelor divine. A fost sfintit preot (1250), însa familia i-a fost crunt încercata din ordinul lui Frederic al II-lea: castelul ruinat, Reynald executat, viitorul familiei compromis. La rugamintea rudelor lui Toma, Papa îi dadu abatia de la Monte Cassino, apoi arhiepiscopia de Neapole. Pe toate le-a refuzat, caci Dumnezeu l-a destinat la misiune mai înalta.

În 1252, fericitul Albert l-a trimis la Paris pe tânarul Toma pentru a-l face magistru. Toma inaugureaza atunci perioada de 22 de ani (1252-1274) a unei activitati stiintifice si literare dintre cele mai rodnice, caracterizata în trei etepe principale: Paris(1252-1259); Italia (1259-1268); Paris si Neapole (1269-1264). Foarte obosit, a fost internat în manastirea cistercita Fossa-Nuova unde, trecând într-o boala grava îsi dadu obstescul sfârsit lasând lânga el manuscrisele aduse cu gândul de a continua Summa Theologiae. A murit în 7 martie 1274 în drum spre Conciliul din Lyon. A fost canonizat de Papa Ioan al XXII-lea în 1323, proclamat Doctor al Bisericii de Sfântul Pius al V-lea în 1567 si propus calauza a studiilor filosofice de urmatorii Papi, de la Leon al XIII-lea încoace.

Linistit si tacut, cu o constitutie solida, fire contemplativa si daruit rugaciunii, respectuos fata de toti si iubit de toti, Toma era mai presus de toate un intelectual. Fara încetare cufundat în studiu, adesea pierdea notiunea timpului si a spatiului. Odata, pe când traversa marea într-o corabie nu si-a dat seama nici de furtuna teribila ce se iscase, nici de leganarea primejdioasa a corabiei, atât era de cufundat în lectura. Lecturile pe care le facea nu au ramas sterile nici nu au format un scop în sine. Deviza lui: ”contemplata alis tradere” – ”sa împartasesti altora rodul reflexiilor tale”, s-a concretizat într-un numar mare de carti, realizate aproape în mod miraculos, daca tinem seama ca moartea l-a cules înca tânar, la vârsta de 48 de ani. Profunda sa devotiune meditativa din timpul rugaciunii, care era uneori extatica, se combina cu o imensa putere de concentrare si o capacitate de a dicta concomitent unui numar de patru secretari. Scrisul lui era înghesuit si aproape ilizibil, facând uz adesea de abrevieri, caci saracia calugarilor îi obliga sa foloseasca pergamentul cu multa cumpatare. Moral era un ascet si un mistic; citea cu interes si cu pasiune conferintele Sfântului Ioan Cassianul si le practica. Nu si-a flagelat corpul (cum faceau multi calugari atunci), ci a respectat strict regula aspra a Ordinului sau, fiind smerit, modest, fara violenta si fara exces, bucurându-se de mare stima în viata. Era foarte rezervat fata de femei si evita vizitele la persoane bine vazute în societate. Viata si-o petrecea în studii si rugaciuni, însotite adesea de daruri mistice, extraordinare, viziuni, extaze, bucurii nespuse.

Activitatea sa ca profesor si magistru în Teologie la Universitatea din Paris (1