Acoperirea Riscului Ratei Dobânzii

Capitolul 1 Riscul ratei dobânzii şi cuantificarea sa

1.1 Definirea şi importanţa gestiunii sale

Riscul ratei dobânzii (riscul de rată a dobânzii sau riscul de dobândă) este definit ca „posibilitatea deţinătorului unei creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă sau la dobândă variabilă, de a înregistra o pierdere din soluţia ulterioară a ratei dobânzii de piaţă (scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere şi la termen)” .

Riscul ratei dobânzii reprezintă senzitivitatea capitalului şi a veniturilor băncilor la variaţia ratei dobânzii, fluctuaţia ratei dobânzii punând în pericol atât câştigurile, dar şi întreg portofoliu bancar.

Într-o altă abordare, riscul ratei dobânzii constă în volatilitatea ratei dobânzii ce afectează companiile financiare şi nefinanciare. Expunerea unei firme la rata dobânzii rezultă din deplasarea curbei pentru structura la termen a ratelor de dobândă (sau curba randamentelor). Fiindcă expunerea la rata dobânzii este determinată de gradul dependenţei dintre sensibilitatea la rata dobânzii a activelor pasivelor, scopul primar al managementului riscului ratei dobânzii este să atingă un echilibru al acestor două sensibilităţi la rata dobânzii şi, prin aceasta, să imunizeze valoarea companiei faţă de oscilaţiile ratei dobânzii, respectiv să optimizeze relaţia şansă-risc în domeniul dobânzii.

Valoarea companiilor nefinanciare este influenţată de riscul ratei dobânzii in intermediul volatilităţii cash-flow-urilor şi valorii activelor şi pasivelor de natură financiară de care dispun acestea. Din cauza legăturii strânse între evoluţia ratelor dobânzii şi ciclul economic, comportamentul investiţional al firmei este afectat şi prin intermediul costului finanţării din resurse împrumutate (obligaţiuni, credite bancare, leasing, credit-furnizor, credit-cumpărător). În consecinţă, riscul de dobândă poate afecta poziţia competitivă a firmei pe piaţă şi, în cele din urmă, averea acţionarilor companiei.

Volatilitatea ratei dobânzii este o consecinţă a acţiunii unor factori diverşi, precum inflaţia, cursul de schimb (influenţă indirectă), politica monetară a statului, fiscalitatea, factorul timp şi evoluţia pieţelor financiare internaţionale.

În principal, se disting două mari categorii de risc de dobândă cu care se confruntă companiile:

• riscul de bază (basis risk) sau riscul marjei, care apare atunci când “activele şi pasivele asociate lor au preţurile situate pe diferite curbe de randament, iar diferenţa dintre aceste curbe se modifică”. Riscul de bază este mult mai frecvent în cazul companiilor financiare şi derivă din nepotrivirea bazelor de rată a dobânzii pentru activele şi pasivele asociate lor;

• riscul de diferenţă (gap risk) este caracteristic companiilor nefinanciare şi rezultă din neconcordanţa existentă între momentul reevaluării activelor şi momentul reevaluării pasivelor

Identificarea expunerii financiare la rata dobânzii, ca o primă etapă a procesului de gestiune a riscului de dobândă, se realizează mai uşor la companii industriale decât la instituţii financiare, deoarece valorile activelor şi pasivelor se caracterizează, în general, prin sensibilităţi mai scăzute la rata dobânzii. Efectele expunerii rezultate dintr-o structură a maturităţilor diferite sunt de multe ori neglijate. Utilizarea intensivă a instrumentelor financiare derivate face posibilă o separare a riscurilor de lichiditate şi de dobândă şi în cazul managementului riscului ratei dobânzii în companiile industriale, prin care gestiunea riscului ratei dobânzii poate deveni o sursă de profit independentă a companiei industriale. O gestiune a riscurilor dobânzii trebuie să se refere nu numai la o examinare izolată a investiţiilor financiare şi a surselor de finanţare, ci trebuie să cuprindă suplimentar contribuţia finală rezultată din combinaţia de active şi pasive de diferite scadenţe.

Măsurile de gestiune a managementului riscului ratei dobânzii trebuie să fíe adoptate în cadrul directivelor de risc stabilite pentru companie, care vizează fie o evitare fundamentală a riscurilor, fie o politică de risc orientată spre optimizarea raportului risc-profit şi prin aceasta sprijină o acoperire cât se poate de completă, sau permit o strategie de hedging selectivă. Metodele tradiţionale de gestiune se referă la decizia de a efectua investiţii de fonduri, respectiv de a se împrumuta la rate ale dobânzii fixe sau variabile. Aceste metode sunt completate de instrumente moderne precum FRA, contracte futures pe rata dobânzii, opţiuni pe rata dobânzii, contracte swap, precum şi Cap, Floor sau Collar.

Importanţa acordată gestiunii riscului de dobândă a fost determinată în ultimele două decenii de următorii factori :

• creşterea semnificativă a volatilităţii ratelor dobânzii în toate ţările, urmare a prăbuşirii cursurilor de schimb fixe în anii 1971-1973;

• procesul de dereglementare a activităţii financiare ce a condus la dezvoltarea a numeroase produse, şi tehnici în domeniul financiar-bancar, precum obligaţiuni cu dobândă variabilă şi derivate pe rata dobânzii;

• intensificarea utilizării de către corporaţii a instrumentelor de datorie pe termen scurt şi a celor pe termen lung cu dobândă variabilă;

• presiunile inflaţioniste.