Acreditivul Bancar

INTRODUCERE

Un moment important în desfăşurarea schimburilor economice îl constituie încasarea contravalorii bunurilor economice care fac obiectul schimbului. Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o modalitate de plată sau de decontare convenită între parteneri şi stipulată în contract, utilizând modalitătile de plată adecvate caracteristicilor schimbului. Instrumentele de plată s-au diversificat continuu, odată cu mutatiile ce au avut loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.

Am ales acestă temă deoarece consider că în condiţiile economice actuale mondiale de criză, acest mijloc de plată reprezintă garanţia încasării banilor pentru produsele sau pentru serviciile prestate, ajutând astfel societatea care furnizează produsele să obţină lichiditatea necesară pentru desfăşurarea activităţii sale şi pentru obţinerea de profit.

Scopul acestei lucrări este de a evidenţia faptul că acreditivul ar trebui folosit frecvent de societăţile comerciale ca modalitate de plată datorită siguranţei obţinerii banilor.

Lucrarea este structurată în cinci capitole.

În primul capitol am prezentat noţiuni generale privind noţiunea de acreditiv, evoluţia şi reglementarea acestuia. În al doilea capitol am prezentat părţileimplicate în derularea acreditivului, etapele derulării plăţii prin acreditiv bancar, ordinul de deschidere a plăţii prin acreditivul bancar şi principalele documente privind derularea platii prin acreditiv bancar. În al treilea capitol am prezentat clasificarea acreditivelor bancare, schema de plată şi avantajele şi dezavantajele utilizării ca mijloc de plată acreditivul. În capitolul patru am prezentat rolul băncii în derularea plăţii prin acreditivul bancar. Am făcut referire la comisioanele aplicate de acesta, la responsabilităţile şi limitele pe care le are banca atunci când utilizează un acreditiv, la deschiderea şi modificarea acreditivului. Tot în acest capitol am prezentat şi modul de avizarea a beneficiarului de a deschide acreditivul bancar şi la modul de utilizare a acreditivului bancar şi la controlul documentelor. În capitolul cinci am prezentat un studiu de caz folosindu-mă de cunoştinţele teoretice prezentate în capitolele anterioare prinvind folosirea acreditivului ca mijloc de plată în comerţul extern.

Am încheiat lucrarea prin prezentarea de concluzii şi propuneri pentru dezvoltarea folosirii acestui instrument de plată.

CAPITOLUL 1. ACREDITIVUL BANCAR-PRINCIPALA MODALITATE DE PLATA ÎN TRANZACŢIILE INTERNAŢIONALE

1.1.Definirea şi evoluţia acreditivului bancar

Acreditivul este o modalitate de plată folosită în relaţiile comerciale internaţionale în relaţiile comerciale internaţionale care presupune, în derularea lui, participarea instituţiilor bancare. În literatura de specialitate , se apreciază că acreditivul documentar poate fi examinat şi ca o garanţie bancară autonomă.

Într-o altă opinie acreditivul este o formã de decontare prin care plãtile se efectueazã pe mãsura livrãrii mãrfurilor, executãrii lucrãrilor şi prestãrilor serviciilor, dintr-o sumã rezervatã în acest scop şi ţinutã la dispoziţia furnizorului la unitatea bancarã a plãtitorului, într-un cont special numit cont blocat.

Într-o altă opinie acreditivul reprezintã angajamentul ferm asumat de cãtre o bancã la ordinul şi în contul clientului sãu (exportatorul) de a plãti o anumitã sumã de bani (reprezentând contravaloarea exportului ) contra documentelor atestând efectuarea obligaţiei (livrarea mãrfii) pe care exportatorul se obligã sã le emitã şi sã le prezinte în conditiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului.

Acreditivul a fost utilizat pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea conform documentelor pe care le putem regăsi în arhivele băncilor din centrele comerciale ale lumii financiare: Paris, Amsterdam, Londra. După analiza acestora s-a ajuns la concluzia că acreditivul era utilizat în negoţul cu ţări din Extremul Orient. Începând cu secolul al XX-lea, atestările sunt mult mai numeroase. Acreditivul actual se aseamănă cu acreditivul de atunci în ceea ce privesc elementele de structură prin: caracterul documentar, fermitatea angajamentului, siguranţa pe care o conferă şi, în bună parte.

Varianta modernă a acreditivului a apărut după primul război mondial.

În anul 1920 a fost creată Camera de Comerţ Internaţional cu sediul la Paris. O dată cu înfiinţarea acesteia au luat naştere şi unele norme uniforme aplicabile comerţului internaţional pentru facilitarea tranzacţiilor deoarece absenţa unor reglementări uniforme în materie de plăţi internaţionale constituia, indiscutabil, un obstacol major în dezvoltarea schimburilor internaţionale.

Reglementările uniforme în materie de acreditive au parcurs o perioadă dificilă deoarece Marea Britanie şi SUA au privit cu reticenţă Documentul, intitulat “Reguli şi uzanţe uniforme privitoare la acreditivul documentar”, care deşi a fost adoptat în 1924 nu a reţinut atenţia decât câtorva ţări.. Abia după al doilea război mondial în 1951 SUA care a devenit primul exportator către ţările europene, se alătură grupului de ţări care dezvoltau reguli unitare privind sistemul de plăţi internaţionale pe baze cât mai riguroase şi sigure .

Acumularea de experienţă şi creşterea numărului de ţări interesate în aplicarea Regulilor şi Uzanţelor au impus o nouă revizuire în 1962. Totuşi, legislaţia bancară naţională a multor ţări ignoră existenţa acreditivului documentar, în timp ce în altele se utilizau propriile reglementari naţionale. Regulile si Uzanţele devin se aplică în mod frecvent din1974 când a fost adoptată Publicaţia nr. 274 recunoscută de Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional.