Adaptarea Principiilor Clasice ale Impunerii la Condițiile Economiei Contemporane

1. Scurtă prezentare a principiilor clasice ale impunerii

Impunere reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni (politice şi de tehnică fiscală), efecuate în baza legii, care au ca scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.

Impozitele reprezintă prelevarea unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice, la dispoziţia statului, în vederea constituirii resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu: sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege cum ar fi:pentru muncitori şi funcţionari (salariul), pentru agenţii economici (profitul), pentru proprietarii funciari (renta), pentru deţinătorii de hârtii de valori (acţiuni, obligaţiuni) - venitul produs de acesta (dividende, dobânzi), micii meseriaşi şi liberi profesioniştii suportă impozitul pe venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.

De asemenea, suportă, în mod obligatoriu impozit şi persoanele care deţin în proprietate anumite bunuri mobile sau imobile: proprietarii de imobile datorează impozitul pe clădiri, proprietarii de terenuri datoreză impozitul pe terenuri, proprietarii de mijloace de transport datorează taxa asupra mijloacelor de transport.

Caracterul obligatoriu se referă şi la faptul că efectuarea unor cheltuieli generează obligaţia de plată a unui impozit către stat. Astfel, la achiziţia de bunuri se datorează taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale. Ce este specific în cazul lor, este faptul că, spre deosebire de impozitele amintite mai sus, sarcina achitării impozitul revine unei alte persoane (impozitul este cuprins în preţul plătit, deci în cheltuială, urmând să îl vireze statului persoana de la care au fost achiziţionate bunurile). De asemenea, în cazul acestor impozite, nu se individualizează cel care suportă efectiv impozitul, ci doar plătitorul impozitului, care reţine prin preţ impozitul de la cumpărător şi îl virează apoi statului.

Formularea unor cerinţe (criterii) ale impunerii se află în relaţie directă cu lozincile revoluţiei burgheze ce afirmau şi egalitatea în faţa sarcinilor publice şi vizau direct eliminarea privilegiilor fiscale ale nobilimii feudale.

Conturarea principiilor impunerii se înscrie în doctrina economică liberală şi concepţia economiştilor clasici, îndeosebi a lui A. Smith, care a formulat câteva cerinţe (criterii) generale, în acest domeniu, şi anume:

Impunerea trebuia să fie echitabilă, adică să se asigure justeţea fiscală. Semnificaţia acestei cerinţe constă în aceea că sarcina fiscală (decurgând din modul de impunere) suportată de contribuabili ar trebui să corespundă puterii contributive a suportatorului. La rândul său, puterea sau capacitatea contributivă trebuia apreciată, pornind de la situaţia materială a contribuabilului, fără a admite discriminări sau privilegii pentru anumite categorii sociale sau persoane.

Impunerea trebuia să fie economicoasă, iar impozitul să aibă un randament cât mai ridicat. În consecinţă, se cerea ca impunerea să fie realizată, în aşa fel, încât să asigure mobilizarea de resurse suficiente (pentru acoperirea deplină a cheltuielilor statului) cu costuri minime. În mod implicit, acest criteriu exprimă necesitatea administrării impozitelor cu cheltuieli cât mai mici pentru ca sumele încasate să fie folosite, în masură cât mai mare, pentru acoperirea celorlalte cheltuieli publice.

Impunerea să fie astfel practicată, încât impozitul să fie comod, adică să se asigure comoditatea acesteia, atât pentru contribuabil (plătitor) cât şi pentru organul fiscal. A. Smith pleda pentru o comoditate sub aspectul tehnicilor folosite în efectuarea lucrărilor privind aşezarea şi încasarea impozitelor, urmărind ca ele să nu stânjenească activitatea contribuabililor şi să nu complice inutil munca organelor fiscale. În acest sens, condiţiile de efectuare a plăţii impozitelor se cereau a fi corelate cu posibilităţile reale de plată ale contribuabililor, inclusiv cu particularităţile activităţii generatoare de resurse pentru plata acestora.

Impozitul să fie stabilit în mod cert, adică să se stabilească cât mai precis obligaţiile de plată şi implicit să se asigure certitudinea impunerii. Conform acestei cerinţe, stabilirea impozitelor trebuia să aibă loc cu deplina cunoaştere, de către subiectul platitor, asigurându-se, concomitent, corectitudinea calculului şi cuantificarea exactă a obligaţiei de plată în sarcina contribuabilului. Această cerinţă presupune, totodată, eliminarea arbitrariului şi ambiguităţilor în materie de impunere, pentru a se preveni abuzurile din partea organelor fiscale. Smith considera că incertitudinea în stabilirea impozitelor reprezintă o mare deficientă a sistemului de impunere.

În România, prin intermediul Codului fiscal, sunt instituite următoarele principii de impunere:

- neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

- certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinilor fiscale.